„Zona de surescitare” – între sensibilitate și (post)ironie

De Editura OMG (OMG Publishing House) am dat pentru prima dată la început de clasa a 11-a, într-un noiembrie care m-a adâncit și mai tare în sentimentul de izolare post-pandemic (pe care nu cred că știa cineva cum să-l îmblânzească). Pentru mine, acele volume de poezie reprezentau cărți-obiect care se plimbau din mână în mână prin grupurile mele de prieteni. În acea perioadă de timp poezia era un moft care reprezenta o anumită inadecvare socială, un soi de escapism senzorial pe care nu ți-l poți permite la fel de ușor cum îți selectezi fix piesele de care ai nevoie pentru a clădi sensibilitatea. Perioada care a venit imediat după încheierea pandemiei a adus cu sine o eră a intersecțiilor duse la extrem. Estetizarea identității printr-un proces de curatoriere puternică a experiențelor creează o zonă comună, un sentiment de apartenență care ne-a lipsit atât de mult timp. Ușurința cu care poți împărți o identitate prestabilită fie ea cottagecore, goblincore sau y2kcore este un simptom al formării într-un spațiu steril și detașat în care nu-ți mai rămâne nimic căruia să i te opui. Într-un timp din ce în ce mai izolant și cinic în care core-ul se centrează în jurul unor nișe deja existente acest lucru nu face altceva decât să creeze sentimentul unei autenticități subversive. Întorcându-mă la editura OMG, aceasta, prin selecția de autori orientați spre explorarea sincerității în toate formele sale – doar sinceritate să fie – îndeplinește nevoia spațiului literar (mai mult decât douămiist) de autoliniștire la adăpost de zona de surescitare.

Laura Francisca Pavel, poetă, eseistă și profesoară universitară, propune un discurs poetic postironic perfect adaptat performativității sinelui iconic. Zona de surescitare este cel mai recent volum al ei, și ultimul din trilogia de debut începută cu Trucuri urbane (2022) și continuată cu Acțiuni și protocoale (2023). Deși vorbim aici de un proiect artistic unitar din punct de vedere discursiv, asemănându-se mai degrabă cu şantierul unui „festival de teatru” postmodern așa cum bine punctează și Cristina Ispas pe a doua copertă, variația tematică permite prelucrarea cărții atât ca o lucrare de sine stătătoare, cât și ca o piesă a instalației anticipatede trilogie.

Zona de surescitare pătrunde într-o lume doar a ei, acoperind teritoriul bovaric al momentelor dezrădăcinate ale artistului-recuzită într-un spațiu al demontării și reconstrucției identitare. În această lume a spectacolului cu iz (post)ironic, orice gest este permis, atâta timp cât este studiat (Cristina Ispas), iar nemulțumirea nervoasă (prezentă ca parte a recuzitei adoptate pentru jalonarea punctelor sensibile ale vieții) devine înduioșătoare. Volumul este împărțit în două mari ghiduri de operare a realității: „Introducem perspectiva” și „Starea de personaj”. Laura Francisca Pavel dispune de un amplu decor ce se află la limita visului, amplasând subtil instrucțiunile necesare pentru a parcurge spațiile liminale care compun Zona de surescitare.

Volumul introduce în prim-plan un exercițiu critic cu privire la starea unei lumi a artei supusă mecanismelor de consum specifice prezentului, indiferentă la încercările de înstrăinare de masa amorfă a societății actuale. Având acest lucru în minte, cartea Laurei Francisca Pavel poate fi considerată și o reconstrucție a experienței figurii centrale, personaj blue print al artistei (femininul nuanțează experiența), în climatul arid artistic. Aici, ea simte și internalizează totul dintr-o voință proprie, traversează ca un simplu element culisele vieții – scene de teatru, muzee, aeroporturi perfecte, medii bântuite de nostalgia familiarității sau eșafoduri naturale – încercând să urmeze indicații scenice invizibile pentru a reuși să persiste dispun de o gamă largă de gesturi/cu care pot să intru în rol. Găsim și o notă specifică de revoltă, care poate fi interpretată și ca frondă în anumite părți ale textului, față de consumerism și imposibilitatea de a marca individualitatea. În miezul textului se resimte unul din mesajele care împânzește în ultimii ani toate formele de media – cel mai profitabil bun în ochii pieței este persoana noastră: „aici inocența și impudoarea,/ false virtuți,/ sunt ale celor care se abandonează,/ se lasă văzuți”.

Este presiunea de a te transforma într-un bun comercializabil, de a găsi fix tacticile care să sporească tranzacțiile transformând controlul în inerție și sensibilitatea în abandon în fața privirilor.

Totodată, volumul nu iese de sub paradigma postmodernismului cu care ne-am obișnuit în ultimii ani, elementele de meta-textualitate, construcția scenelor ce comunică, supraaglomerarea detaliilor dând sentimentul de lucid dreaming. În fond, cursul poemelor induce starea de vertij a mersului în spirală: „nu-mi simt tălpile, le las/ pur și simplu să alunece/ printre lucruri anume dispuse/ pentru alergat în cerc”.

Plot-ul principal este întrerupt pe alocuri de poeme ce țin locul interludiilor care ne vorbesc despre destinul unei genealogii de oameni supuși aceleiași zone inerții domestice. Laura Francisca construiește un spațiu pentru toate portretele lăsate în urmă, le dă voce prin narațiunile revendicate: „și singura formă timidă/ de activism retroactiv/ e pentru mine / încăpățânarea descrierii”.

În acest spațiu teatral specific unei realități fin de siècle, toată lumea – „știi și tu, dintr-ăștia ca noi/ se găsesc cu duiumul” – își merită autonomia cu condiția ca aceasta să fie explorată. Zona de surescitare rămâne unul dintre volumele care reușesc să pătrundă pe teritoriul detașării de sine ca formă de acomodare la sentimentul de a fi nu doar văzut, ci și privit constant și cinic. Există o formă de protest ascunsă în spatele fiecărui gest și mereu va exista un loc în lumina reflectoarelor sau în lumina câtorva tiruri pentru oricine este suficient de antrenat să rupă granițele zonelor gri ale anxietății.

‍