Soarele negru. Sfârșitul unei trilogii
Rareori întâlnești în proza contemporană de la noi un roman care să impresioneze printr-o originalitate structurală autentică – aproape o sfidare asumată a convențiilor – și printr-un stil de scriere atât de elaborat încât te obligă să faci o pauză, să expiri adânc, ca și cum ai face loc informației să umple un gol existențial de care abia atunci devii conștient.
Demnă de această descriere este cel mai recent roman al lui Bogdan Alexandru-Stănescu, Soarele Negru (Editura Trei, 2024). Există un fir narativ coerent și captivant de la un capăt la altul, dar sunt și altele, adiacente. Literatura lui absoarbe simboluri ezoterice și reflecții politice de profunzime, printr-o abordare stratificată, împletită într-o serie de povești și de subiecte de anvergură.
Al treilea și ultimul volum din ceea ce Bogdan-Alexandru Stănescu numește „o trilogie a familiei și a memoriei” – începută cu Copilăria lui Kaspar Hauser și continuată cu Abraxas – este un triumf al formei și al conținutului: un meta-roman, dar și un roman psihologic, al experienței, al emoției și al credinței — atât politice, cât și religioase. Stănescu își familiarizează cititorul cu structuri narative complexe și inedite în fiecare dintre segmentele trilogiei sale. Copilăria lui Kaspar Hauser este alcătuită din douăsprezece narațiuni care formează un puzzle de tip bildungsroman. Abraxas, prin contrast, este o construcție narativă compactă. O istorie cu multe conexiuni, pornind de la spații (un bloc de apartamente) descrise în diferite etape istorice și narative. Soarele Negru se caracterizează printr-un fel de oscilație narativă: un joc dintre o varietate de personaje interconectate, articulate printr-o coeziune tematică de o amplitudine remarcabilă. Sub semnul autobiografiei lui Gheorghe Ibrahim Abdallah (numit Ibra sau Gigi, în funcție de context), fragmentele narative – poveștile individuale ale mai multor semi-protagoniști – se succed într-o scriitură rafinată, cu accente supranaturale, erotice și politice, pătrunsă de o fascinație pentru istorie și ezoterism. În același timp, romanul încorporează o meditație asupra traumei, manifestări ale sindromului abandonului, xenofobiei, urmărind un proces de maturizare care se desfășoară în ciuda acestor impedimente. Ibra este rezultatul unei iubiri atipice dintre Diallo, un camerunez troțkist – perceput de fiul său un veritabil supererou, purtător al unei biografii aflate la granița dintre roman de aventură și tragedie existențială – și Smaranda, zisă Smara, o româncă ce se desprinde treptat de religie și de familia care o crescuse în dogmă, găsindu-și autonomia prin practicarea artelor marțiale și prin căsătoria cu un bărbat de culoare, la care se adaugă atitudinea vădit feministă. Diallo, exilul voluntar din țara natală, marcat de moarte, izolare și traiul într-un regim comunist străin propriei naturi – într-un mediu impregnat de rasism și ostilitate culturală – își proiectează idealurile asupra fiului său. Născut într-o epocă dominată de ultranaționalismul comunist, Ibra devine victima discriminării: un introvertit care adoptă identitatea unui expatriat în propria țară, asimilând cultura paternă și dezvoltând o admirație aproape sacră față de figura tatălui. Admirația lui Ibra pentru tatăl său se transformă însă treptat într-o vulnerabilitate profundă. Odată cu plecarea definitivă a lui Diallo, survenită în perioada de formare a lui Ibrahim, tânărul dezvoltă un complex intens legat de imaginea paternă, un fel de umbră perpetuă a tatălui absent pe care protagonistul încearcă să o umple construindu-și o identitate proprie. Smara, la rândul ei marcată de dispariția soțului, rămâne un liant fragil între fiu și o societate ostilă, neacceptată, păstrând prin Ibrahim o ultimă reflexie a ființei lui Diallo. Ibra se maturizează abordând literatura cu un aer absolutist, într-o dihotomie specifică vârstei și experienței sale – una relativ clișeică, trăită în cadrul unui cenaclu literar organizat de Nicolae Manolescu la Facultatea de Litere. Această etapă îi va deschide orizontul către genuri literare până atunci străine lui, un adept fidel al lui Baudelaire și Valéry, dar și către o nouă experiență socială. Tânărul devine, într-o anumită măsură, un cobai exotic pentru colegii de cenaclu, exponenți ai unor noi curente poetice – poezia americană și cea „rezidualistă” – pe care le privește cu precauție și cu o distanță ironică. Episodul pregătește scena pentru o primă prietenie autentică, înfiripată cu Cristi, un personaj memorabil care, paradoxal și dureros de veridic, ajunge să fie uitat, îndepărtat de curgerea vieții și de drumurile divergente ale celor doi.
Bogdan-Alexandru Stănescu are această abilitate remarcabilă de a contura, cu finețe, personaje mai mult decât credibile: profunde, stratificate, mai complexe; personaje care nu permit cititorului asocieri facile, caracteristice unei prime lecturi superficiale. Sunt creații vii, organice, dar simbolice – prototipuri ale etapelor esențiale din devenirea unui protagonist precum Ibrahim. Romanul continuă cu o peisagistică de o poezie rafinată, surprinsă în armonia descrierilor Sulinei, devenit un refugiu pentru Ibrahim, invitat să-și petreacă vara alături de Cristi și de familia acestuia. Stănescu excelează în îmbinarea subtilă a elementelor de istorie cu cele ale naturii, dar și în conturarea unui erotism revelator pentru protagonist. Suntem martorii unui moment marcant, preschimbat ulterior într-un gradient de valori: de la trăirea aproape mitică a lui Ibra – o idilă cu alură de basm – la dorința carnală și distructivă a unei fete (mătușa Smarei), smulsă din viața anodină și proiectată în tumultul politicii și modei bucureștene. Tânăra poartă în sine ecoul unei copilării marcate de abuz sexual și al unei tinereți în care își caută validarea corporală în brațele unui spion, apoi în ale unui fotbalist, iar în cele din urmă, pe un pat al Spitalului Obregia. Romanul își dezvăluie natura fragmentară, totul e orchestrat cu dexteritate în tranzițiile dintre planurile narative: povestea lui Ibra se ramifică spre cea a părinților săi, cea a lui Diallo se continuă într-o scrisoare aparținând lui Zolli Pintsch – membru al unei societăți secrete ce urmărește readucerea la viață a lui Adolf Hitler și renașterea Germaniei ca al Treilea Reich, printr-o serie de ritualuri de inspirație mitologică. Viața Smarei conduce, la rândul ei, spre cea a mătușii sale, iar internarea acesteia în spitalul de psihiatrie ni-l dezvăluie pe doctorul Predescu – pasionat de complexitatea creierului uman, fost student al lui Aleksandr Luria și, ulterior, agent KGB.
Abordarea unei cărți de o asemenea amploare, fără a sacrifica simbolismul ori a reduce complexitatea sa inițială, presupune o înțelegere profundă a subiectului – una pe care Stănescu nu o oferă cu generozitate oricărui cititor. Soarele Negru este, fără îndoială, un exercițiu literar ambițios: experimentul unui savant (în sensul lui Arthur Rimbaud) care se folosește de cele mai rafinate „materiale” culturale pentru o construcție ambițioasă – eticheta de „roman” pare insuficientă pentru a cuprinde întreaga amploare a demersului propus. Soarele Negru reprezintă un pas major în consolidarea unui registru literar propriu și o contribuție semnificativă în ceea ce privește evoluția prozei actuale românești.