She’s not half, she’s double! She’s double!

Dintre debuturile acestui an, romanul Nu mai e nimeni acasă (Editura Vellant, 2023) al Sabinei Yamamoto ne-a atras atenția cel mai mult. Prima apariție a autoarei în spațiul public a fost în volumul colectiv Ficțiuni reale (Editura Humanitas, 2013), urmată de alte proze scurte și articole apărute în numeroase reviste și platforme. Romanul surprinde, din perspectiva protagonistei cu același nume, viața și poveștile Sabinei printr-un balans între biografic și ficțiune, copilărie și maturizare, dezrădăcinare și (re)adaptare.

Sabina nu ia foarte în serios modul în care își expune propria poveste, iar ironia devine unul dintre punctele de sprijin în construcția romanului. Narațiunea fluidă și tonul degajat facilitează apropierea de personaje și de lumile în care cresc, făcându-le recognoscibile și relatable.  Sabina nu e un om mai important decat oamenii, e un om important ca toți oamenii, iar aici este și miza demersului. Pe coperta a patra, Florin Iaru spune că „personajul crește în fiecare pagină cum cresc oamenii adevărați zi de zi”. Romanul este împărțit în patru părți, etape definitorii pentru identitatea personajului: Licăreț, Devin femeie, Yamamoto, Toni. Remarcabil aici este modul în care vocea protagonistei se dezvoltă și se modifică gradual, în funcție de capacitățile de înțelegere a lumii pe care le stăpânește diferit în fiecare etapă a vieții ei. Să precizăm că vine pe lume cu câțiva ani înainte de Revoluție. Instabilitatea economică a părinților boemi conduce către destsabilizarea lor psihică, rezultat al unui stil de viață acaparat de vicii. Neputința și lipsa de comunicare descriu fondul disfuncțional al familiei în care fata este nevoită să îndeplinească prematur responsabilități dificile pe care ingenuitatea vârstei nu le percepe ca atare decât retrospectiv: „Ai mei erau artiști. Sau boemi. Sau artiști și boemi. Așa își ziceau mereu. Eu nu înțelegeam prea bine ce înseamnă asta, credeam că e o meserie ca oricare alta. Atunci când eram întrebată cu ce se ocupă părinții mei, le spuneam că lucrează boeme. Asta îmi închipuiam că trebuie să facă niște boemi. Așa cum strungarii lucrează la strung” (p. 28).

Repetatele încercări de integrare ale Sabinei în diverse grupuri sociale se sfârșesc prin a fi experiențe abuzive. Fie că este vorba de profesoarele de balet cu cerințe imposibile (aici fiind inclusă și propria mamă) sau de colegele snoabe de gimnaziu și până la întâmplările legate de condiția imigrantului, Sabina ajunge să cunoască excluderea în diverse forme. Dimensiunea unui acasă începe să prindă contur abia când se înfiripă atașamentul față de Japonia și dorința de a-și (re)construi viața acolo. Chiar și atunci, lucrurile nu se nivelează și se instalează tensiuni, atât în urma diferențelor culturale, cât mai ales a mentalului colectiv care urmărește suprimarea femeii. Sabina nu cedează și alege să se rupă de normele sociale hipervigilente în detrimentul unei vieți epuizante, în ciuda dificultăților care vin odată cu statutul de mamă singură: „Mă simțeam încorsetată, aveam senzația că până și gândurile îmi pot fi auzite. Oriunde întorceam capul, era cineva cunoscut. Femeile divorțate nu erau bine văzute. Erau arătate cu degetul, puse la colț. Eșuaseră, nu erau suficient de docile […]. Divorțată, cu doi copii și străină. Bifasem toate căsuțele. Eram un outsider” (p. 232).

Tonul și tonusul romanului devin mai grave odată cu maturizarea Sabinei. Evenimentul care marchează cel mai acut dezvoltarea ei și deplasarea înspre viața adultă îl reprezintă moartea tatălui, episod redat cu vervă și tensiune. Filonul afectiv pe care îl urmărește acțiunea este pretextul devenirii personajului, supus la schimbări de tot felul, devenite din ce în ce mai intense odată cu tragedia familială: „După două zile am plecat în câteva mașini spre cimitir. N-a plâns nimeni, n-a claxonat nicio mașină. Bărbații au dus sicriul în automobil, iar noi, toți, ne-am urcat pe rând, în liniște. Stăteam lângă mama, era transfigurată de durere, chipul îi era buhăit, nu mai plângea, își pusese un fel de bentiță cu niște mărgele negre care îi atârnau pe frunte și părea mai mult dusă cu capul. În spate, tata se legăna într-o parte și-n alta, cu ochii pe jumătate deschiși, ca și cum încerca să privească în stânga și-n dreapta, și cu o mare fundă pe cap, legată de sub bărbie, ca să îi țină maxilarele unite. Gura tot întredeschisă era și din ea intrau și ieșeau muște./ Când groparii au început să coboare sicriul, m-am prins de mama și am început să plâng, pe muțește, pentru prima oară./ Tata murise” (p. 116-117).

Conectarea la oamenii din proximitate și înțelegerea dinamicilor și raporturilor dintre ei și protagonistă coagulează un alt nucleu al cărții. Fiecare personaj este introds în corpul romanului însoțit de o mică istorie. Astfel, ajungem să cunoaștem câte ceva despre toți cei care se mișcă în jurul Sabinei. Istoria tatălui ajunge un subiect de interes abia după moartea sa și după maturizarea fiicei, care, spre final, încearcă să îl recompună. Figura maternă, de cealaltă parte, este supusă unui proces invers, care urmărește o desprindere de ea, la început prin furie, treptat cu resemnare și în final chiar acceptare.

„Sabina era viață” (p. 152), spune ea despre sine atunci când descrie cum își petrecea zilele alături de grupul de prieteni din adolescență. Sabina era viață și înainte de asta și la fel a fost și după, iar romanul Nu mai e nimeni acasă configurează, pînă la urmă, exact acest obiectiv: desfășurarea existenței unei „fete ca toate fetele, care-i poartă, întâmplător, numele” (autoarei) – Florin Iaru.