Satantango și problema sensului
László Krasznahorkai (n. 5 ianuarie 1954), unul dintre cei mai cunoscuți scriitori maghiari contemporani, este laureatul Premiului Nobel pentru Literatură în 2025. Dintre romanele lui, în română au fost traduse Satantango, Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim și Zsömle s-a dus.
Satantango deschide cititorului o lume care se dizolvă într-o apocalipsă domestică, un proces de dezagregare care nu mai e produs de o instanță transcendentă, de o fatalitate istorică sau socială, ci de dispariția oricărei structuri de sens în măsură să organizeze viața. Deși există un fir narativ, cartea nu are ca scop dezvoltarea unei intrigi, acțiunea și personajele sunt doar pandant formal pentru idee. Individualitățile nu se mai deosebesc între ele și asistăm la un flux de conștiință colectiv, viciat de putrezirea în aceeași așteptare ca un mare eveniment să le schimbe viețile.
Viețile oamenilor din această comunitate uitată de lume, sufocată de noroi, ploaie și mâl, se consumă într-o continuă pasivitate, într-un timp și spațiu deliberat imprecis determinate. Personajele se mișcă mărunt din rutină în rutină, beau, se prostituează, se bat, totul în încercarea (și ea domolită, fără avânt) de a scăpa din stagnarea paralizantă care îi întunecă. N-au psihologie și nu sunt individualizate drept conștiințe autonome, fiind simplificate până la un ireductibil aproape animalic, către un minimum necesar atât supraviețuirii, cât și amețirii ideii că viața lor nu are niciun sens, fapt contra căruia, fie că-l conștientizează sau nu, luptă din instinct. Nici măcar sinucigașa Estike, poate singura care trezește empatia (mai degrabă prin gestul extrem la o asemenea vârstă decât prin altceva), nu iese din lume ca rezultat al unei revelații existențiale, ci ca reacție la o situație de criză. Moartea ei e relatată aproape factual și nu salvează pe nimeni de la nimic, e absorbită rapid în logica degradării generale și nu are niciun efect de restructurare asupra lumii. Deasupra cadavrului ei, „salvatorul” Irimiás profită fără scrupule de durerea comunității în care tragedia trezise pâlpâirea de umanitate, pentru a o jefui de bruma de bani pe care o mai avea. Încrederea cu care oamenii se grăbesc să își ofere micile averi fostului pușcăriaș pe care îl considerau mort până nu demult se explică prin faptul că Irimiás a știut să activeze în ei această veche nevoie de scop și să o instrumentalizeze pentru funcția ei structurantă, deși iluzorie. Figura lui Irimiás vorbește și despre absența oricărei transcendențe: nu mai există nici măcar instanța inaccesibilă. Promisiunile lui nu sunt chestionate, ci luate drept călăuză salvatoare dintr-un prezent mizer, oamenii ignoră intuiția din ei și aproape că se bucură să fie mințiți dacă astfel poate fi reinstaurată senzația unui scop. Toate acestea se confirmă când, după ce sunt convinși să-și distrugă casele și să-l urmeze către un conac din satul apropiat aflat în egală măsură în ruină ca lumea lor, se întorc spășiți la locuințele lor acum complet inutilizabile – aici se observă caracterul circular al acestui tip de criză, orice încercare de depășire a ei produce eșec la nesfârșit. Interesant este și caracterul inoperant al moralei, personajele nu trăiesc sentimentul culpabilității autentice la moartea Estikei, nici nu încearcă în vreun punct al romanului responsabilitatea de tip existențialist față de deciziile care le-au hotărât viețile.
Tot moartea Estikei este prilej pentru scena care dă și titlul romanului. Prin acest dans, jucat la moartea unui copil, doliul e transformat în exces corporal. Beți, într-o cârciumă în paragină, corpurile se izbesc violent unele de altele fără obiect, îndepărtând orice idee că acesta ar fi un ritual funerar de integrare a morții. Sugestia aici devine una mai amplă, și anume că lumile continuă să se miște haotic mult după ce sensul care le ordona a dispărut, dintr-o inerție în care nu e nimic sacru, ordonat sau ascuns, exact ca acest dans.
Pe aceeași linie e ales și motto-ul cărții: „Atunci prefer s-o scap așteptînd. F. K.”. Deși începutul, cu Irimiás și Petrina la tribunal, aduce cu o vagă atmosferă kafkiană, miza e de fapt subordonarea întregului roman acestei filosofii: scăparea nu se întrevede și nu poate fi atinsă nici măcar prin efort personal, prin inițiativă – ceva ce personajele lui Krasznahorkai oricum nu au. În Castelul lui Franz Kafka, K. îl aștepta pe Klamm când un alt personaj îi cere să-l urmeze. K. refuză, spunând că așteaptă pe cineva și nu vrea să-l scape. Răspunsul pe care îl primește este că îl va scăpa oricum, fie că așteaptă în continuare, fie că pleacă. Reacția lui K. e cea preluată în motto-ul de pe prima pagină a romanului Satantango, în ideea greu de acceptat că în aceste lumi alegerea nu mai instituie valoare și că orice decizie duce la aceeași derivă perpetuă, căreia omul nu i se mai poate sustrage.
Ultimul capitol dezvăluie componenta metaficțională a romanului – aflăm că Doctorul, în toate caietele lui, scrie de fapt romanul pe care îl citim, prima frază a cărții apare în ultima parte intitulată sugestiv Cercul se închide. Doctorul nu e un demiurg atotputernic, ci un simplu martor bolnav, care se prăbușește în beții infinite și se trezește doar ca să mai scrie câteva rânduri și să bea. Mise en abîme, s-ar spune în mod clasic, dar aici n-ar servi la nimic, totul e mai degrabă despre scris ca ultim refugiu. Pentru că după falimentul marilor structuri narative, ceea ce rămâne este simplul act de a spune o poveste. O conștiință ce se stinge spune o poveste al cărei sfârșit e tocmai în finalul actului de a povesti, nu în vreun deznodământ anume ales (pentru că asta ar însemna un sens, o ordine superioară care hotărăște și organizează etapele).
Sigur, la nivel formal atrage atenția și numerotarea capitolelor în pași de tango: I-VI, prima parte, respectiv VI-I, a doua parte. Tangoul presupune mișcare, dar nu progres – înainte, înapoi, înainte, înapoi –, exact ca această lume care dă doar iluzia unei evoluții pentru ca mai apoi s-o anuleze. La final e începutul, tot capitolul I – o istorie care nu duce nicăieri.
