Proză: Trei secvențe

Secvența 1, copilăria, carla’s dreams în leagănul dintre pruni:

Când eram mică nu știam să mă joc. Făceam ce făceau și ceilalți copii, așa am ajuns să-mi rup roțile ajutătoare în podișca lu’ tanti Rodica și să rămân fără papuci că mă luam după Elena să vedem cine îi aruncă mai sus. Sărea frate-su gardul la mamaie Maria, până s-a plictisit și ne-am întors acasă în șosete. Având părinții mai mult la muncă decât acasă, am fost un copil singur și am căutat să-mi fac o familie pe drum, să fim o gașcă de rău făcători micuți, o bandă de bicicliști vitezomani, să fim... unii pentru ceilalți, să avem și noi pe cineva. Ne-am crescut împreună pe drum, pe sub podiști, prin căruțe, prin pomi, am făcut euharistie cu aceeași cană de apă, de plastic, albastră. Când aveam un ban, mergeam în locul magic al satului nostru, cumva toate reclamele de la televizor erau acolo, poate acolo se făceau:

– La Doina, în magazin, e o lume întreagă! zicea Elena de câte ori venea de la  cumpărături, după ce îi trimitea mama ei bani din Spania.

Și avea, avea tanti Doina o lume întreagă, avea toată China. Rafturi întregi cu păpușele Barbie, mașinuțe din toate serviciile MAI, d-alea de făcut baloane, slim-uri cu sclipici, mingi cu 101 dalmațieni, tricouri cu violeta, acuarele și cordeluțe. Doamne, cordeluțele, ne luam câte un model din fiecare și băteam ulițele pe bicicletă cu uniforma aferentă zilei: cordeluță cu flori, coroniță cu pietricele, bentiță împletită, coroniță cu coarne, coroniță cu urechi.

Vara mergeam împreună la gârlă, în chiloți și tricou, cu un prosop pe umăr și semințe. Iarna, noi eram responsabili cu dezăpezirea, călare pe sanie, ne trăgeam unii pe alții. Noi ne-am crescut pe drum, noi n-am avut pe nimeni acolo, noi ne-am avut pe noi. Ne spălam bubele, ne pupam genunchii și ne împleteam părul. Până am crescut. În ultima seară din vara copilăriei noastre, eram în leagăn (îl făcuse tataie între prunii lui preferați, unde eu și Elena ne făcusem bucătărioara). Eram în leagăn și o fată, care avea telefon și avea mai multe melodii descărcate prin Bluetooth de pe telefonul unei verișoare care, la rândul ei, le înregistrase de la radio în mașina unui băiat din titu, ni-l arată pe carla’s dreams sau, mă rog, fișier mp3, că aveam să aflu mult mai târziu cine cânta. Atunci, în seara aia, pe pătură, în leagăn, sub pruni, în arșița lui iulie, sub cel mai limpede cer, pe acele unui băiat cu accent șmecher, eram strigați pe rând acasă.

‍

Secvența 2, adolescența, între

Crescând, m-am închis în literatură, în muzică și-n scris. Am scris poezie până în vara dinaintea liceului, când am realizat ce aiurea e tot și m-am oprit. Într-a X-a, am descoperit lamento-ul basarabean în muzica tinerilor post-sovietici și m-am apucat iar de scris. Persoana I singular. Așa mi-am dat seama ce om groaznic sunt, câtă lipsă de empatie într-un singur om. Și totuși cum e posibil? Tot eu mi-am răspuns. Păi, cum să nu fie posibil, Oana, unde ai văzut tu compasiune, cine te-a mângâiat pe tine, când tu plâgi doar seara lângă Ciuvak? Cum să știi tu de rasism și homofobie și durerea celui de lângă tine și de ce s-a spânzurat Iulia și câte mai sunt pe lume, când tu trăiești cum trăiești și te dor câte te dor. Mi-am dus adolescența pe al treilea scaun de la geam. Mă uitam la casa lu’ mamaie Bibireaza care mă ducea la gârlă când eram mică, mă uitam la casa Elenei, acum mutată la Titu cu bărbatul ei. Îmi părea că e la poartă, aceeași fetiță cu bube de la pojar în care mi-am uitat copilăria. Îmi doream să nu se termine drumul ăla, uram liceul și uram să ajung acasă. De cele mai multe ori, citeam sau îmi făceam temele în autobuz cu Satoshi în căști. Nea Viorel, șoferul, făcea mai multe curse ca să ne ducă pe toți, și mă lăsa acolo. Conducea ușor ca să nu scriu eu urât. La finalul cursei, alimentam autobuzul, odată i-am reparat ușa cu sârmă si odată a zburat trapa din tavan, a început să plouă în autobuz. În a XII-a, m-am tuns și mi-am donat părul care îmi ajungea până la genunchi. Tot atunci, mi-am dat seama că mă urăsc și tot atunci mi-am dat seama ce-am uitat în autobuz.

‍

Secvența 3, studenția, autopretențios

Am plecat de acasă cu inima îndoită, cu gândul la mama pe care o las în calvarul ăla și mă simțeam vinovată că-mi permit să fug și pe ea să o las acolo, că eu mă salvez și ea nu. Am ajuns într-o cameră de cămin cu o colegă insuportabilă, se tot certa și cu  iubitul. Mi-am acoperit peretele unde am patul cu postere cu satoshi si alternosfera, am pus o instalație pe baterii, o inconiță cu Maica Domnului și un bilet de tren cu ruta bucurești nord-titu, ca să nu uit că eu sunt drumul ăla, că doar pe drumul ăla sunt eu. Vorbeam cu nașu’ azi de dimineață:

– Auzi, tăticule, că să umblu io la contuaru’ de căldură. Păi, dacă îmi prind urechile acolo și mor, zice că cine l-a pus să bage mâinile acolo. E decizie de la responsabilul din gara din Târgoviște, io am alte atribuții. Fac raport să pună termometru în fiecare vagon și dacă nu sunt 20-21 de grade, să facă reclamație, că io le dau foaie. Dorm, ai dracu, acasă în frig și vin la mine în tren cu țurțuri la nas.

Îl ascult pe sărite și citesc critica lui Maiorescu în același timp. Am în sacoșa de rafie un buchețel de tufănici roșii și galbene pe care l-a strâns mama într-o folie de staniol. În orașul ăsta, îmi place doar gara. Mă obosesc oamenii și mașinile și semafoarele și nu înțeleg ce are poliția cu femeia aia care vinde flori la metrou. Adică înțeleg, e recesiune, ea nu plătește taxe și Poliția e sub Predoiu, dar mi-aș fi dorit să nu înțeleg. Îmi duc viața în orașul ăsta cu muzică în căști și cu regrete. Vorbeam cu profa de literatură italiană despre felicità irraggiunta în poezia lui Ungaretti:

– Onuță, doar oamenii proști sunt fericiți.

Plec târziu de la facultate, trec mai întâi pe la Carrefour și iau un bidon de 5 l de apă și o pâine, știu perfect prețul, 8.43 lei. Un adult desăvârșit, fac economie, de parcă pâinea mea contează când pâinea mea e luată din magazinul care susține genocidul din Gaza. O sun pe mama să-i zic prețurile la cafea, nu-i afacere, îs cam ca pe la noi, apoi îi zic teoria mea despre Il nome della rosa și cum, de fapt, Adso și Guglielmo sunt concepte în mintea lui Eco, deci ei nu există până nu-i numește Eco, deci ideile preexistă cuvintelor, deci platonism.

La cămin, nu mai sunt în stare de nimic. Merg la dușuri și un sfert de oră doar mă uit la mucegaiul din colțul din stânga sus, parcă-s Eugen în Febră de origine necunoscută. La celălalt duș, o fată se spală cu boxa jbl și dă pe repeat aceleași trei piese: așa sunt zilele mele, acele și perfect fără tine. Ea fredonează pe fundal, apa curge și eu gândesc în versuri. Mă gândesc la cum toamna mă rupe de casă și mă aduce aici și la cum mă rupe de tine. Te văd și acum, în ultima mea zi la muncă, după ce terminasem de baxat. Te uitai la mine cu ochii ăia de căprioară, ți-ai pus gluga pe cap și ai plecat în ploaie. Ți-am numărat pașii până la mașină și m-am uitat la degetul tău. Aveai scotch pe degetul mare de la mâna stângă, se umflase, tare aș fi vrut să-ți pup degetul atunci ca să știi că nu te urăsc.

Mă ia cu frig pe spate, nu mai e apă caldă și e deja a treia oară când începe carla’s cu „acele”.

‍