O privire de ansamblu asupra Ontologiei Orientate pe Obiect
Graham Harman (n. 1968) este un filozof american contemporan, cunoscut drept unul dintre fondatorii curentului Object-Oriented Ontology (OOO), o direcție importantă din cadrul realismului speculativ. Dintre scrierile lui remarcăm: Tool-Being: Heidegger and the Metaphysics of Objects (2002), The Quadruple Object (2011), Object-Oriented Ontology: A New Theory of Everything (2018).
Există moduri diferite de a înțelege importanța OOO în termeni istorici și depinde de fiecare cititor să o aleagă pe cea care i se pare cea mai interesantă. Una dintre metode presupune să tratăm OOO ca pe o revenire a curentelor orientate pe obiect care au apărut constant pentru a se opune metodelor de subminare, având în vedere câteva dintre momentele cheie precum: substanțele lui Aristotel, monadele lui Leibniz, „lucrurile-în-sine” ale lui Kant, ontologiile plane ale entităților la Whitehead și Latour, precum și impulsul orientat pe obiecte din lucrările lui Husserl (obiectele intenționale) și Heidegger (lucrul). Un alt mod în care putem privi OOO este mergând pe celălalt drum față de cel pe care a mers idealismul german (Hegel, Fichte, Schelling), care a eliminat „lucrul-în-sine” propus de Kant, în timp ce a susținut prejudecata sa cum că filozofia trebuie să discute în primul rând despre jocul dintre gând și lume, lăsând deoparte orice interacțiune obiect/ obiect, care nu implică omul în metodele matematice ale științelor naturii. OOO, pe de altă parte, susține „lucrurile-în-sine”, dar se întreabă, în schimb, de ce Kant le-a tratat ca pe tragica și unica barieră a ființelor umane, în loc să le vadă ca pe termenii incomprehensibili ai tuturor relațiilor, chiar și cele dintre foc și bumbac, sau picăturile de apă și gudron. Un al treilea mod este susținut de succesul interdisciplinar al OOO care ne permite să o înțelegem ca pe o metodă extrem de largă a teoriei entitate-rețea, o metodă care salvează nucleul non-relațional al fiecărui obiect, pavând calea către o concepție estetică a lucrurilor. În funcție de context, înclin, pe rând, către fiecare dintre aceste concepții și invit cititorul să facă la fel.
Câteva dintre principiile OOO:
Ontologia plană. Aceasta este ideea care susține că filozofia trebuie să arunce o plasă cât mai largă cu putință în aspirația de a prinde totul sub sfera ei. Principalul inamic al ontologiei plane este prejudecata taxonomică, care afirmă din capul locului că lumea trebuie divizată într-un număr mic de tipuri de entități radical diferite. Filozofia medievală se concentra pe diferența dintre Dumnezeu, într-o parte, și tot ce rămâne, de cealaltă. Tot ce a făcut filozofia modernă a fost să-l înlocuiască pur și simplu pe Dumnezeu cu gândirea umană, fără a renunța la ideea că un anumit tip de ființare, extrem de importantă, este atât de diferită de toate celelalte încât merită să ocupe jumătate din subiectul ontologiei. Această taxonomie modernă continuă și astăzi în lucrările unor filozofi europeni de frunte, precum: Žižek, Badiou și Meillassoux. De aceea, OOO, folosind termenul lui Latour, se autodefinește drept o filozofie „non-modernă”, deoarece nu avem vreo intenție de a reveni la perioada premodernă, ci doar respingem distincția care se pretinde a fi fundamentală: gândire/lume sau uman/non-uman și care desparte greșit universul în două. DeLanda este cel care a inspirat folosirea de către OOO a termenului „ontologie plată”, deși tendința pe care o descrie această expresie poate fi regăsită de-a lungul întregii istorii a filozofiei, în special în afirmația lui Aristotel conform căreia, deși oamenii, animalele și plantele pot fi diferite, un om nu este mai „om” decât o plantă este „plantă”. Cu alte cuvinte, ambele sunt în mod egal substanțe.
Anti-minare. Un obiect este orice lucru care nu poate fi redus la niciunul dintre cele două tipuri fundamentale de cunoaștere: din ce este făcut ceva, sau ceea ce face. Prea multe filozofii occidentale au încercat să afirme că un obiect poate fi restrâns pur și simplu la unul dintre aceste două, sau la ambele. Altfel spus, OOO este profund angajată într-o perspectivă anti-literalistă asupra obiectelor, literalismul fiind ideea că putem restrânge un obiect, ca și cum acesta ar fi într-adevăr echivalent cu suma totală a calităților sau efectelor sale și nimic mai mult. În termenii filozofiei contemporane, modelul unui întreg dinamic și turbionar, care dă naștere doar temporar unor obiecte trecătoare (precum la Henri Bergson sau Jane Bennett), este considerat de OOO o formă de subminare, întrucât tratează entitățile individuale ca fiind superficiale în comparație cu o unitate subiacentă. Pe de altă parte, OOO nu poate susține filozofii bazate pe acțiuni sau evenimente, deoarece acestea abia dacă supraminează obiectele. Această critică se aplică, în moduri diferite, teoriei entitate-rețea a lui Bruno Latour, teoriei lui Foucault conform căreia evenimentele discursive preced obiectele și viziunii lui Derrida, potrivit căreia nimic nu este identic cu sine însuși (nu există „auto-prezență”), ci totul există doar prin diseminare. Acum câteva zile am văzut o altă variantă a unor astfel de teorii într-un fir de comentarii pe internet, unde un critic anonim al OOO le lăuda pe Karen Barad și Donna Haraway pentru apărarea ideii de „relations without relata” (adică relații fără termeni sau entități distincte care să relaționeze). Deși există multe lucruri valoroase în scrierile lui Barad și Haraway, nu văd cum ar fi posibilă ideea că relațiile își pot genera termenii „din nimic”, ca și cum o căsătorie ar genera din senin ambii parteneri, în loc să îi unească și să îi transforme. Cu greu se poate imagina o formă mai severă de supraminare, care, așa cum am văzut, are problema fundamentală de a nu putea explica schimbarea.
OOO nu este o formă de materialism. Orice teorie nouă tinde să atragă o serie de neînțelegeri. De departe cea mai frecventă greșeală legată de OOO este afirmația că aceasta ar fi o formă de „materialism”. În realitate, OOO nu are niciun interes față de conceptul de „materie”, cu atât mai puțin față de „materialism”. Noțiunea de materie ca substanță fizică neformată, în care formele pot fi „ștanțate”, nu are nicio bază în experiență și este pur și simplu inutilă din punct de vedere teoretic. Diferența dintre un cal real, un cal imaginar și un unicorn nu constă în faptul că primul este inerent în materie, iar celelalte două nu. Diferența constă, mai degrabă, în faptul că cel real are o formă diferită de cel imaginar, și cu siguranță o formă diferită față de unicorn. Una dintre implicațiile acestui fapt este că nu putem „extrage” o formă dintr-un lucru și să exprimăm acea formă în termeni matematici sau în alți termeni direct cognoscibili sau, mai bine spus, putem face acest lucru, dar doar plătind prețul transformării formei în altceva. Nu există nicio traducere a unui lucru fără pierdere de energie, și, prin urmare, este imposibil să înțelegem perfect orice.
Obiectele își ascund înțelesul nu doar de om, ci și unele de altele. Acesta este aspectul esențial prin care OOO diferă de Kant și de moștenitorii importanți ai kantianismului, precum Heidegger. Majoritatea filozofiilor post-kantiene au acceptat o formă a criticii idealismului german la adresa lui Kant: este imposibil să gândim un lucru în afara gândirii, și, prin urmare, conceptul de „lucru-în-sine” dincolo de gândire ar fi incoerent. Prin contrast, OOO acceptă pe deplin ideea kantiană a „lucrului-în-sine”, dar neagă că aceasta ar fi ceva care „bântuie” doar gândirea umană. Focul și bumbacul sunt, de asemenea, opace unul față de celălalt, chiar dacă nu sunt „conștiente” în același mod ca oamenii sau animalele. Dacă ne gândim la doi mari filozofi contemporani care se prezintă ca sociologi, Bruno Latour și Niklas Luhmann, putem observa că comunicarea nu este atât de ușoară pe cât crede Latour. Relațiile sunt incidentale în viața lucrurilor, nu „materia” din care acestea sunt alcătuite; mai mult, nu toate relațiile lasă o urmă durabilă asupra entităților implicate în ele. În schimb, comunicarea nu este nici atât de dificilă precum susține Luhmann. Oamenii pot interacționa cu societățile și sistemele lor politice și le pot influența deși, și aici, nu toate aceste interacțiuni lasă urme. Comunicarea dintre obiecte nu este nici ușoară, nici imposibilă, ci, în același timp, dificilă și posibilă.
Fractura din lucruri. Majoritatea dezbaterilor despre realism se concentrează obsesiv asupra unicei rupturi dintre realitate și reprezentările noastre ale acesteia. Pe lângă faptul că extinde această problemă, astfel încât gânditorii nu mai sunt singurul loc al reprezentărilor, OOO adaugă o nouă dimensiune problemei: există și o ruptură în interiorul lucrurilor înseși, numită fisura dintre obiect și calitățile sale. Nici senzația obiectului, nici obiectul real nu sunt doar o sumă de calități. Dimpotrivă, obiectul precede calitățile sale, deși nu poate exista fără ele. Prin combinarea acestor două axe distincte ale lumii, cea dintre retras/prezent și cea dintre obiecte/calități, rezultă o structură în patru componente, care constituie baza metodei OOO în toate domeniile în care aceasta s-a dovedit relevantă.
Estetica drept primă filozofie. Experiența estetică este esențială pentru OOO, deoarece reprezintă o formă de acces non-literal la obiect. Ea apare atunci când calitățile percepute nu mai aparțin obiectului perceput obișnuit, ci sunt transferate către un obiect real, care, prin natura sa, își retrage calitatea de a fi acces. Din acest motiv, obiectul real dispărut este înlocuit de privitorul estetic însuși, care devine noul obiect real ce susține aceste calități senzuale. Astfel, putem vorbi despre necesara teatralitate a experienței estetice, în ciuda criticii vehemente a teatrului formulate de criticul de artă Michael Fried.
Obiectele acționează pentru că există, nu există pentru că acționează. Teoria socială trebuie să se bazeze pe realitatea obiectelor, nu pe acțiunile lor, deoarece acestea din urmă pot doar să supramineze obiectele însele. Din nenumăratele relații în care un lucru intră de-a lungul existenței sale, doar un număr mic sunt esențiale, iar acestea sunt cele pe care le numim simbiotice. Simbiozele sunt adesea nereciproce, ceea ce înseamnă că obiectul A se poate raporta la obiectul B fără ca și reciproca să fie adevărată. Toate simbiozele sunt asimetrice, în același mod în care sunt și metaforele: „marea de culoarea vinului” nu este același lucru cu „vinul de culoarea mării”.
Nu există cunoaștere politică. Teoria politică nu poate fi întemeiată pe o pretenție de cunoaștere, fie că este vorba de presupusa știință a „celei mai bune forme de guvernare”, fie de pretenția cinică potrivit căreia „totul este doar o luptă pentru putere”. Pe lângă necesitatea de a se recunoaște ca o ne-cunoaștere, teoria politică trebuie să acorde un rol mult mai important entităților non-umane decât a făcut-o până acum. OOO este încă o mișcare teoretică vie, și, prin urmare, sperăm cu tărie că va continua să facă noi descoperiri. Speranța mea față de cartea prezentată este că va reuși să ofere cititorului o imagine vie a progresului substanțial realizat deja de această școală de gândire.
(Din Graham Harman, Object-Oriented Ontology: A New Theory of Everything, Penguin Books, Marea Britanie, 2018, p. 195-219)
Traducere și prezentare de Andrei Neacșu