Mutații esteice – Donna Tartt și fenomeul Dark Academia

Percepția generală asupra fenomenului Dark Academia (DA) se concentrează într-o estetică sumbră, reprezentată de elemente asociate unei nostalgii îndreptate către un trecut care respinge orizonturile lumii digitale. Ceea ce ne propunem, însă, în analiza de față este o expunere critică a atmosferei DA, privită dincolo de stratul de suprafață prezentat pe rețelele de socializare. Aici, la un prim nivel de observație, se remarcă tendința de idealizare a vechiului, delimitarea de mijloacele digitale și afinitatea față de lucrurile ce evocă o atmosferă clasică. În acest context, termenul clasic este asociat cu vechimea.

Pentru că fiecare curent își are declanșatorul său, este necesar să căutăm coordonatele acestei așa-numite subculturi DA în romanul Donnei Tartt, Istoria secretă (1) (1992). Acesta este considerat catalizatorul unui nou tip de escapism care, dacă îl parafrazăm pe Nietzsche, servește drept izbăvire a aparențelor celor care întâmpină dificultatea de a se ancora în contemporaneitate, de a se adapta realității lor imediate. Ceea ce ne interesează în mod special prin evocarea acestui reper din literatura americană de la sfârșitul secolului trecut este mutația unor elemente asociate esteticii DA de-a lungul anilor până în perioada carantinei începute în 2020, modul în care acestea sunt sintetizate în roman și cum ajung să fie transfromate și remodelate în contemporaneitate, în așa fel încât să servească unui nou ideal estetic: un modus vivendi care își trage seva din izvorul culturii clasice.

Ca punct de plecare, trebuie avut în vedere că borna care a pus în funcțiune tot acest elan pentru cunoașterea civilizației antice, pentru modul de gândire al celor două popoare pe care s-a ridicat întregul edificiu european, grecii și latinii, este cultura. Pentru persoanele care se identifică acestei estetici nimic nu se află deasupra culturii. Prin aceasta, apetența pentru un intelectualism rafinat construit pe textele filosofice ale marilor literați din canonul literaturii universale este întreaga motivație care îi grupează în jurul aceluiași centru și îi izolează de restul comunităților. Acest lucru caracterizează și stimmungul în jurul căruia planează și romanul lui Tartt, devenit text de referință în ceea ce privește estetica DA tocmai datorită campusului studențesc, încăperilor strâmte unde plutesc aburii ceaiului, discuții legate de textele antice și o fascinație morbidă pentru trecut, simultană cu respingerea accelerării iminente a digitalului. Toate aceste motive însoțesc un grup de cinci studenți: Henry, Bunny, Camilla, Charles și Francis și pe profesorul lor de limbi clasice, Julien, cărora li se adaugă și Richard, personajul narator, un intrus care își privește cu admirație grupul în care nu va reuși să se integreze niciodată.

Întrucât am menționat tendința de izolare și de respingere în cadrul comunităților DA a ceea ce se află în afara culturii lor, poziția lui Richard față de colegii săi este una ilustrativă pentru a ne ajuta să demitizăm imaginea acestui fenomen. Romanul este relatat prin ochii lui acestui personaj care se află întotdeauna în spatele scenei, niciodată ca actant, ci doar un observator care asistă la desfășurarea conflictului, fără posibilitatea de a interveni. Ne atrage atenția în mod special atitudinea lui Henry Winter față de noul coleg, privindu-l de pe poziția superioară a celui aclamat și recunoscut de ceilalți drept geniul grupului, preferatul profesorului și elitistul prin excelență:

„– De cât timp îi studiezi pe clasici? a rostit o voce din spatele meu.

Era Henry, care-și întorsese scaunul să se uite la mine.

– De doi ani.

– Ce ai citit în greacă?

– Noul Testament.

– Desigur, ai citit-o în koiné, a spus el enervat. Ce altceva? Homer, cu siguranță, și poeții lirici.” (Tartt 2020: 49)

Acest schimb de replici dintre Henry și Richard ne arată de fapt caracterul centralist al subculturii DA. Cei afiliați acestei mișcări de întoarcere către valorile civilizației europene resping orice tendință ce orbitează în afara ariei culturale a continentului, așa cum observă și Simone Murray în eseul ei Dark Academia: Bookishness, Readerly Selffashioning and the Digital Afterlife of Donna Tartt’s The Secret History (2): „Eurocentrismul implicit criticat în subcultura Dark Academia este evident peste tot în romanul lui Tartt. În acest sens mai puțin pozitiv, The Secret History este într-adevăr textul originar autentic al Dark Academia. Cartea nu admite nicio concepție de cultură în afara culturii înalte europene” (3) (Murray 2023: 357).

Astfel, aceste coordonate care converg către eurocentrism și gruparea unor indivizi în jurul unei culturi absolute devenite marcă identirară a elitelor ne vor ajuta să ne apropiem de nucleul subiectului propus, încercând să privim dincolo de estetizările recente care nu ne-ar putea conduce decât la o judecată superficială. La întrebarea Ce este Dark Academia? răspunsul nostru își propune să ocolească tabloul mediatizat construit din scări spiralate, clădiri vechi, paltoane sau dicționare de latină sau greacă veche rasfoite pe o masă de lemn alături de cești mari de cafea și de scrumiere din care se ridică fumul țigării înnăbușite. Acest stimmung nu este, totuși, de ignorat; însă, odată cu pandemia, valențele sale s-au îndreptat către scopul estetic, idealizat. Nostalgiei pentru trecut îi corespunde nevoia unui mecanism care să izbăvească realitatea izolării, așa cum notează și Tori F. Lee în eseul The haunting of classics in the Dark Academia aesthetic (4): „Acesta poate fi un răspuns la atmosfera sumbră din primele zile ale pandemiei, când romantizarea putea fi un mecanism de adaptare, un balsam care să aline durerea izolării (5)” (Tori F. Lee 2024: 430).

Acest lucru poate duce, însă, la legitimarea inconștienă a unei atitudini distructive, a unui autosabotaj nesemnalat din cauza romantizării unui tip de intelectualism sub umbrela căruia abuzul de cafea, tutunul, relația nesănătoasă cu somnul sau chiar narcoticele trec drept recuzita esențială oricărui student inițiat în studiul clasicilor: „Cu toate acestea, conținutul asociat cu Dark Academia continuă să promoveze comportamente dăunătoare și să le asocieze cu studiul clasicilor. Postările încurajează consumul excesiv de cofeină, nicotină, alcool și droguri (6)” (Tori F.Lee 2024: 430)

Tot acest cumul de elemente care duc spre panta abruptă a decadenței se întâlnește în romanul Donnei Tartt, antrenându-i eroii într-un cerc vicios unde limitele moralității sunt sublimate în obsesia recuperării spiritului clasic, în special cel din piesa Bacantele a lui Euripide. Julien, profesorul de limbi clasice, își începe cursurile cu mențiunea: Sper că suntem cu toții gata să părăsim lumea fizică și să intrăm în cea sublimă (Tartt 2020: 51), invitându-și studenții să participe la cea mai încântătoare joacă (Tartt 2020: 46), unde cunoștințele lui Herodot și Tucidide i-ar putea transforma în niște eroi în stare să asedieze orașul, iar Atena însăși ar coborî să mărșăluiască alături de ei. Fascinația merge mai departe către Dionysos, zeul eliberator. Reprezentarea de către Euripide în Bacantele cât și evocarea menadelor conturează motivul pentru care cultura, asimilată iresponsabil, ajunge să-și dea mâinile cu crima, din moment ce desconsiderarea mecanismelor iraționalului în detrimentul pasiunii idilice pentru pierderea sinelui nu vine neînsoțită de repercusiuni catastrofale. Atfel, când studenții lui Julien se inițiază cu succes în ritualul bahic, revenirea la luciditate îi pune în fața unei complicități la uciderea unui fermier pe proprietatea căruia rătăciseră ca niște menade.

Crima, relatată de Henry lui Richard, este de fapt mecanismul care absoarbe personajele din mundaneitatea campusului studențesc și le proiectează pe scena unei tragedii antice. Odată cu ruptura defintivă de normele și deontologia socială, aceștia se adâncesc în explorarea cruzimii. Uciderea lui Bunny, care întotdeauna provoca disensiuni în interiorul grupului, urmează un plan riguros în care ițele sunt controlate de Henry, cel care caută tot felul de otrăvuri în textele vechi, orientale. Pentru a le testa, ucide doi studenți din campus, dar pentru că nu făceau parte din grupul elitelor, evenimentul trece drept lipsit de importanță: „Din păcate, unul din ei nu are nimic. Celălalt însă n-o să-mi mai facă mizerie pe veranda din față. A murit după douăzeci și patru de ore, dar a fost nevoie să-i administrez o doză mai mare, probabil cu un gram mai mult.” (Tartt 2020: 285)

Aceeași concepție despre dreptul de a trăi al oamenilor în funcție de nivelul cultural care le saturează identiatea o vedem și la Francisc, căci regretele lui despre evenimentele petrecute în noaptea ritualului sunt acoperite de faptul că omul ucis nu era, totuși, un intelectual:

„– Am făcut un lucru teribil, a zis brusc Francis. Adică omul acela pe care l-am omorât nu era Voltaire. Și totuși. E păcat. Îmi pare foarte rău.

– Ei bine, desigur, și mie îmi pare rău, a spus Henry nonșalant. Dar nu într-atât de rău încât să vreau să merg la închisoare pentru asta.” (Tartt 2020: 243)

Se poate observa, astfel, că nucleul din care a luat naștere întregul fenomen DA este cultura. Orice fapt pus în serviciul culturii este permis, iar asocierea cu întunericul nu se referă doar la apetența pentru spațiile exterioare sumbre, cu lumină slabă, nopți albe și, eventual, câte un craniu care să completeze ambientul, ci și un întuneric al inimii, al naturii umane. O discuție separată ar merita și romanul lui M.L.Rio, If We Were Villains, care urmarește un grup de studenți la o academie de teatru unde se joacă doar piesele lui Shakespeare, influența Donnei Tartt fiind mai mult decât vizibilă în desfășurarea conflictului și în prezentarea (anti)eroilor. Istoria secretă rămâne, astfel, un text de referință în ceea ce privește amploarea esteticii DA, unde faptele îngrozitoare pot lesne trece pe un plan secund atâta timp cât elementele de decor, descrierile lungi și fascinația pentru idealizarea trecutului îmbracă deviațiile conștiinței umane în haina esteticului, unde orice derapaj intră în alcătuirea unui nou ideal al frumuseții.

‍

(1) Tartt, Donna (2020), Istoria secretă, trad. din lb. engleză Magda Groza, București: Litera, 2020.

(2) Murray, S. (2023). Dark Academia: Bookishness, Readerly Self-fashioning and the Digital Afterlife of Donna Tartt’s The Secret History. English Studies, 104(2), 347–364.

(3) Text original: The default Eurocentrism criticised in DA subculture is everywhere apparent in Tartt’s novel. In this less positive sense, The Secret History is indeed DA’s true ur-text. The book admits no conception of culture outside of European high culture.

(4) Tori F Lee, The haunting of classics in the Dark Academia aesthetic, Classical Receptions Journal, Volume 16, Issue 4, October 2024, Pages 419–436.

(5) Text original: This may be a response to the bleakness of the early days of pandemic, when romanticization could be a coping mechanism, a balm to ease the pain of isolation.

(6) Text original: Nevertheless, Dark Academia content continues to promote damaging behaviours and to associate them with Classics. Posts encourage the over-consumption of caffeine, nicotine, alchool and drugs.