Mizele lui Gilbert Simondon
Gilbert Simondon (1924-1989) este un filosof puțin cunoscut în spațiul cultural românesc, nicio lucrare a acestuia nefiind tradusă integral în limba română. În general, deleuzienii care caută, mânați de un gest arheologic, resursele teoretice fundamentale ce au alcătuit fondul genetic al gândirii lui Deleuze, îl găsesc pe Simondon drept o referință remarcabilă. Scrierile acestuia au fost citate atât în Diferență și Repetiție, cât și în proiectul realizat împreună cu Félix Guattari, Capitalism și Schizofrenie II: Mii de Platouri.
Pentru filosofia și cultura franceză din a doua jumătate a secolului al XX-lea, cercetările lui Simondon sunt mult mai relevante, lăsând să se înțeleagă ecourile la care are acces până în prezent cititorul român. În cele ce urmeaăză, ne vom folosi de notițele biografice alcătuite de Jean-Yves Chateau, editorul culegerii de cursuri și conferințe ale lui Simondon L’invention dans Les Techniques.
Pe vremea când își pregătea lucrarea de khâgne în cadrul Lycée du Parc de Lyon, Simondon a fost elevul lui Jean Lacroix – la rândul său fost student al lui Jacques Chevalier la Grenoble și al lui Léon Brunschvicg la Sorbona, partener de dialog cu Louis Althusser, care a contribuit la dezvoltarea unor tendințe socialiste în comunitatea intelectualității catolice franceze a secolului trecut. În 1944, fiind admis în cadrul ENS de la rue d’Ulm, Simondon studiază sub îndrumarea unor figuri precum Maurice Merleau-Ponty, Georges Canguilhem, Jean Hyppolite, Martial Guéroult sau Jean-Toussaint Desanti.
După ce în 1948 obține diploma didactică (fr. agrégation) în filosofie, Simondon predă până în 1955 la Liceul Descartes din Tours, iar apoi devine profesor în cadrul Facultății de Litere și Științe Umane din Poitiers până în 1963, în această perioadă ținând, de asemenea, cursuri la Universitatea din Lyon. Mai târziu, este numit profesor la Sorbona și la Universitatea Paris V, unde va coordona studiile de psihologie generală și va fonda Laboratul de Psihologie Generală și Tehnologie (1963-1983).
Teza sa complementară de doctorat, intitulată Du mode d’existence des objets techniques, este susținută și publicată în 1958. Teza sa principală de doctorat, L’individuation à la lumière des notions de forme et d’information, este publicată parțial în 1964. Secțiunea L’individu et sa genèse physico-biologique apare în colecția „Epiméthée” a Editurii PUF, iar mult mai târziu, în 1989, va apărea la Editura Aubier și cea de-a treia secțiune, L’individuation psychique et collective.
Înainte de a ne lansa în problematizări menite să clarifice mizele principale ale fragmentului tradus în românește din teza principală de doctorat a lui Simondon, ne simțim obligați să menționăm câteva idei de ordin istoric cu privire la contextul socio-cultural în care s-a dezvoltat gândirea sa. În primul rând, am putea afirma că Simondon a fost interesat de problema tehnicilor din două mari unghiuri: pe de-o parte, un unghi evolutiv-istoric, marcat de chestiunea diacronică a modului în care oamenii au investigat tehnica încă din lumea agricolă și până la emergența mașinismului lumii industriale; pe de altă parte, un unghi specific sociologiei ideilor sau epistemologiei culturale, căutând să ofere un spațiu de rezoluție conflictelor dintre reprezentările și valorile culturii și ale umanioarelor clasice, pe de-o parte, și valorile și reprezentările inerente științelor și tehnicilor, pe de altă parte.
Ne aflăm într-o epocă în care dezvoltarea tehnicii face obiectul cercetărilor, polemicilor și întrebărilor mai multor intelectuali francezi, dintre care amintim de numele lui Alexandre Koyré, Gabriel Marcel, Lucien Febvre, André Leroi-Gourhan, Simone Weil sau Jacques Ellul. Apariția tezei complementare de doctorat a lui Simondon are ca obiectiv luarea de poziție în cadrul dezbaterii generale cu privire la statutul ontologic al tehnicilor, în genere, și al obiectelor tehnice, în particular. Teza principală apărată de Simondon pleacă de la sesizarea unui fals clivaj, acela între tehnici ca realități non-culturale și non-umane, dar și cel al tehnicilor ca realități cultural-umane. Așa cum în 2005 Philippe Descola avea să chestioneze, prin metodele unei antropologii orientate ontologico-ecologic („ecologia ca pluralitate de ontologii”, afirmă Descola undeva în lucrarea sa Par-delà nature et culture), dualismul metafizic între natură și cultură, în 1958 Simondon considera că sistemul cultural n-ar trebui să dezvolte mecanisme refractare împotriva tehnicilor; observăm, deci, un gest critic la adresa oricărei forme esențialiste de umanism, care pretinde un excepționalism al omului în fața tehnicilor. Pentru Simondon, cultura este la rândul său compusă din constituenți tehnici și n-ar trebui să ignore că realitatea tehnică apare ca un efect morfogenetic al realității umane. Fără această ipoteză, care încorporează entitățile tehnice în sfera de manifestare a culturii, ar fi imposibilă cunoașterea ansamblului semiotico-axiologic atașat obiectelor tehnice ce guvernează (cu sensul de organizează) viața umană.
Apariția lucrării lui Simondon creează dezbateri marcate de contestări și elogii, profesorul său Jean Lacroix redactând un text în cotidianul Le Monde pe 26 februarie 1959, iar în 1966 Yves Deforge, inspectorul pedagogic regional pe aria științelor și tehnicilor industriale, îl intervievează pe Simondon în cadrul Institutului Pedagogic Național cu privire la chestiunea emergenței noilor tehnologii ale vremii. În 1968, Jean Baudrillard citează lucrarea lui Simondon în Sistemul obiectelor, reproducând două pagini ce analizau motorul cu benzină și accentuând, pe un ton reverențios, importanța sporită a acestei analize. Tot în 1968, Georges Canguilhem îi cere lui Gilbert Simondon să elaboreze, în cadrul pregătirii pentru agregarea în filosofie, cursul L’Invention et le Développement des techniques, ținut la Sorbona și în cadrul ENS (rue d’Ulm și Saint-Cloud).
Trecând la teza sa principală de doctorat, din care este tradus și fragmentul de față, înainte de a-i prezenta în linii mari miza generală, facem trimitere la o observație a lui Gilles Deleuze asupra acestei lucrări la doi ani de la apariție, în 1966, în cadrul Revue philosophique de la France et de l’étranger: „Puține cărți fac la fel de mult să se simtă în ce punct un filosof poate în același timp să-și extragă inspirația din actualitatea științei, și totuși să se alăture marilor probleme clasice transformându-le, reînnoindu-le. Noile concepte stabilite de către Gilbert Simondon ne par de o extremă importanță; bogăția și originalitatea lor frapează sau influențează cititorul. Iar ceea ce Gilbert Simondon elaborează, este o întreagă ontologie”.
Intenția principală a lucrării Individuația din perspectiva noțiunilor de formă și de informație este aceea de a plasa raporturile dintre formele, modurile și gradele de unicitate în cadrul unei teorii a individului ca ființă sau ca entitate ce poate fi descrisă drept un ansamblu holistic multi-nivelat: individul ca entitate fizică, apoi ca entitate vitală, ca entitate psihică și ca entitate psiho-socială.
Continuând mizele din teza sa complementară de doctorat, putem observa, chiar din fragmentul tradus, cum Simondon dorește să demonstreze că individuația nu este un proces reductibil la subiectivitate, deci la umanitate. Și orice critică a principiului individuației nu trebuie să cadă în păcatul unui relativism epistemologic, aferent ideii că orice descriere despre realități care se află în afara umanității este marcată de un perspectivism subiectivist. Chiar dacă individuația obiectelor tehnice apare ca un efect al sferei activității umane din spațiul psiho-social, acest lucru nu înseamnă nici că sunt obiecte pur sociale, nici că sunt obiecte pur naturale al căror proces genetic este ocultat și, apoi, reproiectat în gestul de folosință: a ascunde stadiul inventiv pentru a-l legitima pe cel consumist. Ne este clar că modelul descriptiv propus de Simondon pentru înțelegerea principiului individuației atacă metafizica în care debordează paralelismele ontologice. Individuația este, de fapt, procesul de morfogeneză a fiecărui substrat dintr-un microsistem care, împreună cu alte microsisteme, alcătuiesc macrosisteme care, împreună cu alte macrosisteme, alcătuiesc ansamblul plenar al realității cosmice. De la scara subatomică până la scara macro-sistemelor abstracte, cum sunt Societatea sau Statul, individuația survine ca paradigmă explicativă pentru un sistem de procese de agregare pe nivelele deja menționate mai sus. Dacă ar trebui să facem o trimitere la conceptul de hyperobjects propus de Timothy Morton, am putea spune că orice hiper-obiect (de exemplu, planeta Pământ) are ca principiu de dezvoltare structurală individuația sistemelor ce îl alcătuiesc în calitate de proprietăți aflate în interacțiune.
În încercarea de a defini ce este individuația, Simondon distinge între două grupuri de câmpuri noționale ale termenului: individuația ca ansamblu de caracteristici intrinseci (proprietățile ce definesc ipseitatea cuiva, the selfhood) și individuația ca ansamblu de caracteristici extrinseci (proprietățile ce definesc hecceitatea cuiva, adică propria identitate prin diferențierea față de alții sau, în termenii lui Gregory Bateson, proprietățile schismogenetice ale oricărei entități, individuale sau sistemice).
Ce vrea să demonstreze Simondon este că la nivel discursiv putem opera o distincție între o sferă extrinsecă și una intrinsecă, între o sferă formală și una materială, iar la nivelul ontologic al genezei și evoluției entităților această distincție este inexistentă, deoarece orice entitate înțeleasă ca sistem energetic presupune o rezonanță internă a cărei relație alagmatică (de schimbare a stării de energie, de exemplu calcularea coeficientului fazei de transfer dintre procesele diabatice și cele adiabatice dintr-un sistem termodinamic) include totalitatea particularităților actuale (prezente, în act) și virtuale (trecute sau viitoare) ale sistemului.
Astfel, individul poate preexista doar logic proceselor sale de constituire morfogenetică, în niciun caz și ontologic; de aceea el este realitatea unei operațiuni constituente, nu o interioritate a unui termen constituent. Materia și forma, interioritatea și exterioritatea constituie, de fapt, realitatea unei relații întredeschise între proprietăți acționate într-un mediu individualizator. Dacă din punct de vedere lingvistic putem distinge între aceste proprietăți când asumăm o serie de presupoziții metafizice non-procesualiste, tot din punct de vedere lingvistic Simondon afirmă că, asumând o serie de presupoziții procesualiste (cea mai importantă fiind presupoziția că limbajul uman posedă mijloacele necesare de a descrie realitatea din punctul de vedere al realității ca ansamblu de sisteme dinamice și nu din punctul de vedere al percepției umane care ia realitatea strict ca realitate fenomenală), principiul individuației ar trebui să fie suficient pentru a explica cum distincțiile logice între aceste proprietăți efasează relaționalitatea ontologică în care se află, unde termenii de interior și exterior pot deveni vectorii interșanjabili dintr-un sistem concret.
Teoria principiului individuației propusă de Simondon este o teorie în care ontologia fundamentează logica și nu invers, ca în schema hylemorfistă aristotelică. De aceea, în individuație individul nu este termenul (Subiectul) unor relații (de Predicare), ci este agentul unor relații de interacțiune în nivele ontologice: nivelul fizic, nivelul chimic, nivelul fizico-chimic care dă un prag biologic cu, de asemenea, meta-praguri psihice, sociale și psiho-sociale.
Aerul antireducționist al propunerii sale îl poate apropia pe alocuri pe Simondon de ontologia procesualistă a lui Alfred North Whitehead, însă Whitehead nu-și pune la fel de pronunțat problema raportului de determinare dintre sferele naturale și cele culturale ale realității precum o face Simondon. Antirealiștii i-ar putea imputa lui Simondon că încearcă să construiască o meta-filosofie a noumenului imposibil de accesat cognitiv. Anumite tradiții fenomenologice (cele existențialist-hermeneutice, refractare la turnura neurobiologică a fenomenologiei) l-ar putea acuza de o subtilă formă de biologism în chestiunea stabilirii nivelurilor de individuație ontologică, dacă aleg să respingă ca neconvingătoare teza că încadrarea (eng. framing) problemei cine determină pe cine, cultura determină natura sau natura determină cultura este prost formulată de la bun început. Din punctul nostru de vedere, Simondon nu va putea fi acuzat niciodată nici că oferă o fundamentare scientistă unei teorii a realității, nici că e un culturalist care reduce realitatea tehnică strict la sfera activității umane sociale. Glisând între astfel de extremități metodologice, gândirea lui Simondon constituie un exercițiu de sondare atentă a condițiilor de coemergență multiscalară în procesele care alcătuiesc totalitatea sistemelor dinamice complexe ale realității.