Madlene nemțești & stafiile radicalismului de dreapta
„Dar și în momentele liniștite ale prezentificării, cînd cotrobăiam prin piața de vechituri, cînd evaluam piesele găsite la anticari – cărți poștale, cărți, fotografii –, tulburarea era din nou prezentă. De-a lungul anilor ea s-a normalizat într-o puternică depresie stîrnită de amintire”, spune Durs Grünbein pe la începutul prelegerilor sale ținute la Oxford, recent traduse din germană de George State la Editura TACT: Dincolo de literatură. Oxford Lectures. Prelegerile sunt de dată recentă – 2019, mai precis – când lumea începea să simtă din nou prezența stafiilor radicalismului de dreapta. Dincolo de literatură – denumire-umbrelă sub care se așază aceste patru prelegeri ale poetului german – pe lângă trimiterea spre un teritoriu imprecis, devine aici o bizarerie față de care nu ți-e limpede de la bun început cum să te poziționezi, așadar automat provocatoare. De ce? Fiindcă te aștepți poate s-o pornească dinspre literatură și s-o depășească, ca mai apoi să se reîntoarcă la ea, însă reflecția efectivă despre literatură o lasă la urmă și este destul de pesimistă în șchiopătările ei. Ea șchioapătă pentru că Viața (sau Istoria) e câteodată mai mare decât literatura sau cel puțin mai înspăimântătoare prin materialitatea și cruzimea ei. De aici și nevoia de a reveni asupra problemei fascismului, punctul central al prelegerilor.
Grünbein nu numai că vrea să depășească hotarele literaturii, ceea ce și face, dar, odată ajuns față în față cu realitatea cea mai anodină, caută un alt drum, unul care vrea să înțeleagă lucrurile dincolo-de-ceea-ce-se-vede. Cum face asta, v-ați putea întreba? Răspunsul scurt ar fi că se apleacă la firul ierbii și privește lucrurile de acolo. Așa apare senzația unei lipse de omogenitate – citim despre timbrele violet cu chipul lui Adolf Hitler, despre autostrăzile construite în timpul celui de-al Treilea Reich, despre cum tinerii căsătoriți primeau drept carte de căpătâi Mein Kampf și câte și mai câte fragmente de istorie care la o primă privire ne-ar fi rămas poate indiferente, dar asta și din cauza faptului că astfel de lucruri nu fac parte din orizontul nostru afectiv moștenit sau imediat. În felul acesta particular funcționează declanșatorii de memorie la Grünbein. El se apleacă asupra lor mânat de o sensibilitate care vine mai curând dinspre literatură, ca abia mai apoi să le traverseze, să le descoasă cognitiv și, după caz, ideologic, sociologic, psihanalitic ș.a.m.d.
De altfel, drumul ăsta pe care-l parcurge poetul și pe parcursul căruia se mai oprește să observe un detaliu sau altul nu e lipsit de scop, ci el se întinde în direcția observării unei realități. Iar asta-i o realitate destul de dificil de cuprins în perversitatea ei: nu doar nouă ne-ar putea scăpa aceste detalii, ci posibil și multor persoane care trăiseră în perioada ocupației naziste sau care se născuseră în perioada imediat următoare. De ce? Grünbein vrea să ne îndrepte atenția, de fapt, înspre modurile prin care ideologia de extremă dreaptă se infiltrase atât de adânc în fibra existenței și în țesăturile limbajului (prin intermediul mass-media, dar nu numai), încât devenise aproape imposibil de identificat și deci de combătut, iar asta îmi pare a fi ideea esențială. Și nu doar atât: undele de teamă care străbat acest text vin din constatarea că această intoxicare nu doar că are o acțiune îndelungată, dar se și transformă devenind mai abilă – o vedem și azi cum își reia locul, pe tăcute, în lumea noastră, semn că poate nu am scăpat niciodată cu adevărat de ea. De aici ar veni teama, dar există și o anumită tristețe sfârșită în finalul acestui text, despre care spuneam că se întoarce spre literatură, și aproape ca-i senzația că autorul n-o mai recunoaște sau că doar îi ghicește chipul, care e unul devitalizat, fiindcă „există ceva dincolo de literatură, care pune sub semnul întrebării întregul scris”. Este aici și ceva ce aduce a renunțare, dar dacă e una totală sau nu, asta nu cred c-o poate ști (încă) nimeni.
În fine, pentru cei pasionați de firele care leagă uneori (inconștient) anumite texte, am citit alături de Grünbein și conferința din 1967 a lui Theodor W. Adorno, Aspecte ale noului radicalism de dreapta, care cred că o completează bine: un Grünbein ușor melancolic și anecdotic și un Adorno mai bine împământenit și analitic. Coincidență sau nu, conferința a fost publicată tot în 2019, la Editura Suhrkamp Verlag, înființată de Peter Suhrkamp, invocată în prelegerile oxfordiene. Imediat după „Ora Zero”, aflăm cum Suhrkamp rămăsese uimit în fața lipsei de manuscrise care să descrie acei ani teribili – această lipsă am putut să mi-o explic printr-un fragment dintr-o scrisoare pe care Heidegger i-o trimisese lui Arendt prin 1950: „Individul nu poate pătrunde cu privirea în centrul vârtejului ce mișcă lumea sa și cu atât mai puțin poate vedea ceva atunci când vârtejul acesta îl cuprinde pe el însuși într-o mai mare măsură.” Cam atât de simplu pare să fie, iar Grünbein, Adorno și alții au putut și pot vorbi despre astfel de lucruri fiindcă s-au aflat, pentru scurt timp, la adăpost de acest vârtej. La adăpost de el, dar în aceeași măsură conștienți că oricând își poate manifesta din nou forța distructivă.
