Limbaje ale neoinocenței. Formule și construcții în două debuturi recente în poezie

Ultimele două decenii de poezie autohtonă au însemnat o schimbare majoră de paradigmă tematică. Emergența lumii digitale (la început un mediu paralel, acum deja parte inseparabilă a realității) a fost însoțită de sincronizarea cu mișcări sociale cu o mai lungă istorie a reprezentării în alte spații culturale. După boomul din anii 2000, lucrurile încep să se așeze. Suflul exploziei de informație nu mai este atât de puternic și asta se simte în literatură, în tonul tot mai uniform și recognoscibil unui nativ digital. Poate de-asta în ultima vreme observăm tendințe către experimentalism, miza deplasându-se către formă. De la poezia tranzitivă, ultrasinceră se pare că ne întoarcem la o poezie-construcție. Poezia, tributară realității care a generat-o, începe să prindă din nou curajul de a se distanța de ea și de a se apropia de limbaj, de a deveni metaliteratură. La începutul lui 2024, Teona Farmatu spunea că „peisajul poetic din 2023 arată că sunt mai degrabă niște modalități de angajare în lume și, poate mai important, în limbaj, respectiv o asumare mai drastică și mai critică a formei. Aici are mult de câștigat poezia. Prin faptul că nu e supusă limbajului, că își permite să-l modeleze [...]. Pe de altă parte, observ o reîntoarcere acutizată la o scriitură de tip artefact, deci o atenție mai degrabă la cum spunem/ facem decât la ce spunem/ facem”. Mă voi concentra, deci, aici, pe două debuturi care forțează granițe ale formulei și ale formei (lingvistice).

Cătălin Șuteu edifică (da, edifică pixel cu pixel) un simulator. apelofo_b (OMG, 2023) este o interfață imersivă, o experiență senzorial-digitală care dinamitează limbajul. Sub masca a ceea ce par a fi trei user-i, norhaos×human×lowHPjunko, avem de fapt un singur utilizator (de internet, de limbaj, de poezie), un geek cu gusturi muzicale nișate (pe care mă bucur că ni le împărtășește folosind coduri QR). Volumul are trei părți. Prima, cea mai șocantă sub aspect formal, a fost deja calificată de Sofia Ilie drept „cea mai densă și mai greu digerabilă” – pagini întregi imposibil de citit în sensul clasic. Actul lecturii se transformă în efort de familiarizare cu un mediu cu totul nou, dificil de abordat și imposibil de decodat. Poate mai mult decât o făcuse deja Dimitri Miticov cu Dimitri: INTJ (OMG, 2023), Cătălin Șuteu își creează propriile efemeride convenționale, care funcționează doar în algoritmul acestui volum. Cititorul, ca un motor de inteligență artificială, trebuie să se acomodeze cu această carte-obiect pe principiul learning by doing. „There’s a struggle for language”, spune un vers lăsat singur pe o întreagă pagină A4. Legile aparentului haos sunt interferențele dintre registre diverse ale limbajului (poate sunt neașteptate cuvinte ca dăinuie sau chepeng), alfabete, grafeme, emoticoane și limbi diferite, la care se adaugă latura figurativă: imagini pixelate și intersecții între segmente și linii curbe trasate în paint.

Totuși, citind toate cele trei părți, am ajuns să mă scufund nu în bucuria potențialităților limbajului, ci în anxietatea obscurității deep web-ului, a unei nostalgii online apriorice. Copilul de pe copertă sunt eu. Copilul de pe copertă e oricine care nu-și poate aminti viața fără un calculator gigantic. Cu cât calculatoarele au devenit mai mici, cu atât influența lor a devenit mai mare. Azi, pe scena alt lit din România, Cătălin Șuteu nu doar se plânge încă o dată de stranietatea existenței pe internet. Face ceva mai important: înregistrează polifonic vocea unor generații, o transcrie hieroglific, în încercarea de a redobândi și de a revaloriza ceva ce nu asociem în mod tradițional cu copiii internetului: INOCENȚĂ INOCENȚĂ INOCENȚĂ INOCENȚĂ INOCENȚĂ INOCENȚĂ.

‍

O ingenuitate a limbajului caracterizează și volumul de debut al lui Andrew Davidson-Novosivschei, Inimă leneșă (Dezarticulat, 2024), însă într-o manieră diametral opusă maximalismului propus de Cătălin Șuteu. Dacă apelofo_b apelează la o sensibilitate relativ nișată, cu referințe underground, Inimă leneșă mizează pe un efort de esențializare – „maxim de sens în minim de cuvinte”, după cum spune Simona Popescu. Andrew Davidson-Novosivschei este un poet și traducător american care alege să-și scrie poezia direct în română. Din nou, inevitabil, limbajul este centrul focal. Fără îndoială că achiziția lingvistică este impresionantă, însă mai interesante sunt alegerile sintactice și semantice pe care un vorbitor nativ nu le-ar face, probabil, în felul în care apar aici. Ar fi fost de așteptat ca niște poeme de dimensiuni mici să aibă o mai mare densitate nominală, în dauna grupurilor verbale și a conectorilor sintactici, însă nu este cazul în acest volum. Dorința de a concentra sensuri nu concurează cu firescul exprimării. Limbajul este filtrat astfel încât produsul poetic rezultat să aibă o concentrație optimă. Criteriul eficienței literare a cuvintelor nu este că spun prea mult sau prea puțin, că au o sonoritate poetică sau nepoetică, ci pur și simplu că au capacitatea de a se coagula firesc. Poate singurele strategii stilistice observabile la o analiză de suprafață sunt construcțiile bazate pe enumerații și pe paralelisme sintactice, numeroase și foarte vizibile în contextul versului scurt (v. „aproape tot ce am pierdut”, „aproape tot ce am văzut” și „aproape tot ce putem face”).

Inima leneșă a lui Andrew Davidson-Novosivschei a fost, pentru mine, heartwarming. Este nevoie de o reală pricepere ca să fii credibil în încercarea de a fi înduioșător. Deloc didactic, deloc motivațional; doar o colecție de instantanee poetice care încapsulează bucurii mărunte („dar să ne și bucurăm// gândește-te că azi/ ne-a dat dumnezeu/ să intre oala cu ciorbă/ în frigider/ fără să scoatem/ nici pepenele/ nici muștarul”) și observații sau stări. Arhitectura de suprafață a volumului lui Andrew Davidson-Novosivschei este unitară, minimalistă, dar are funcția esențială de a permite transformarea oricărui subiect în subiect poetic păstrând totodată masca inocenței. Poezia poate vorbi despre orice, pentru că limbajul poate vorbi despre orice atunci când își recâștigă autonomia („poezie cu bani, poezie cu fericire, poezie cu ambliopie, poezie cu sandale galbene, altă poezie cu sandale galbene” etc.).

Pare că nu există condițiile necesare supraviețuirii inocenței într-o lume în care informația violează intimitatea. Se conturează, totuși, după cum am văzut, o soluție: recursul la limbaj. Fie el proiectat maximalist (apelofo_b) sau minimalist (Inima leneșă), limbajul reconstruiește inocența prin nostalgie – nostalgie care detestă patetismul și care este folosită ca proces autoscopic. Antitetice din multe puncte de vedere, cele două volume se aseamănă prin grija asupra construcției lingvistice. Sofia Ilie numea apelofo_b un „experiment reușit”, dar crede că „va rămâne doar un volum de nișă foarte cool”. Merită observat pe viitor ce loc își vor găsi ambele debuturi în peisajul poeziei românești – dacă vor rămâne niște anomalii fericite sau dacă sunt exponenți ai unor tendințe care ne sunt acum prea aproape și prea crude ca să le putem observa.