Invitați la U: Comuna 30
În 2021 am luat parte la un proiect splendid, PosterxPoem, coordonat de Dan Stănescu, Ioana Diaconu și Domnica Stuparu, care m-a făcut să regândesc poezia ca pe o platformă capabilă să genereze comunități și să reunească oameni din diverse domenii (IT, arte vizuale, muzică etc.). Aici am întâlnit, de fapt, poeții și poetele alături de care am început să modelăm cenaclul. Primele lecturi PosterxPoem au rezonat foarte puternic cu ceea ce voiam eu, de fapt, de la literatura din Timișoara: lecturi simple, în care oamenii să fie acolo pentru literatură, nu pentru altceva.
Existau și încă există cenacluri în Timișoara. Ce lipsea, însă, era o platformă care să promoveze cât mai vizibil și cât mai puternic literatura tânără și, în același timp, să ajungă la cât mai multă lume. Nu puteam face asta în universitate, nu puteam face asta într-o bibliotecă; aveam nevoie de un loc în care toată lumea să se simtă confortabil. Așa că am păstrat întâlnirile noastre săptămânale de așa-zis cenaclu la Librăria independentă La Două Bufnițe. Aici avem sesiunile de feedback în care aducem texte, corectăm, discutăm concret pe ce scrie fiecare.
Totodată, am vrut să avem și evenimente publice, în care tinerii să poată să-și expună textele într-un cadru mai informal, un soi de show literar, în care încercăm cât mai mult să îmbinăm umorul cu literatura, să facem totul mai antrenant. Să fim în același timp serioși și relaxați.
Cu ajutorul lui Dan, al Ioanei și al Domnicăi, am creat identitatea vizuală și conceptul Comuna 30, „unitate de bază administrativ-economică, alcătuită din unul sau mai multe sate și condusă de un primar”, cum ne spune DEX-ul. Comuna 30, deci, nu e un cenaclu, ci o platformă pentru promovarea culturii scrise în rândul tinerilor, menită să îi scoată din școli și să îi pună în contact direct cu autori, cu scrisul, cu critica, cu editatul, cu toate mecanismele care stau în spatele literaturii. (Alex Higyed)
Dan Nicolo
văd spațiul în care predecesorul cade și dispare
vestigiile lor reflectă focul prin corpus de ramuri;
microșansele strânse
-n liniște își fac drum
spre interiorul pleoapelor
stau pe un trăgaci
instabil
și întâmpină decizia
am fost diagnosticat cu putere în orașe mici
medicul părea lubric, stătea mult pe gânduri la treburi elementare.
[...]
rămân laurii de ipsos, mantii peste forma reală
lasă-mi pocalul intact ar fi spus mii până la mine
continuă festinul de lotuși – până și aurul cade pradă ruginii
nu aud cuibul de mambe sub podium, absorbit de vidul privirilor.
[...]
când ții prea mult la adevăruri netestate
dezvolți un mers convins prin spațiu, superior capcanelor
îi previi pe ceilalți din timp de trapele-n care urmează să calce
cum să le semeni? doar vă desparte un ocean de percepție
truismul spune:
nu-ti obosi timpul cu fazele eclipsei
nu croma frazei ne câștigă nouă admirația
în codex scrie:
mâine și mâine și mâine o să îngroape abuzatorul timpului
și unul din opt miliarde-și va încheia deceniul luminii fără dovadă
dacă tu vei fi ea sau eu el ține de aleatoriul voinței
și ce rânjește strâmb și nesfârșit portretul înăuntru
cifrul pleacă din abdomen – fruct al tranzitiei – fă-ți pasul să pară cu misiune, nu amnezic
nu globic spre cassiopei – student al iluziei – natura exală să dispari în diagrama dansului.
Ervin Tătaru
***
îmbrățișări cosmice
de asta are nevoie o generație întreagă
traumatizată de telefoane care mai de care
extravagante, sofisticate, arțăgoase
am contribuit cu fața fotogenică
la disimularea realității oricum falsificată
de cuvinte și amintiri metamorfozate
mă simt ca în după-masa când trebuia să ajung la mare
împreună cu fata din cealaltă clasă
amândoi obosiți de la căratul geamantanelor de piele
cumpărate de la aurolaci
autobuzele, trenul întârziau
ca realitatea dintr-un insta story pus aseară beat și drogat
hiperrealitate. di/si/mu/la/re. m-am mulat ca elasticul chiloților pe un corp supraponderal
but now can’t fit the slim one
can’t fit no one.
la gară din megafon se anunță trenul 1984
eu cu fata din cealaltă clasă anunțăm moartea relației pe un peron necunoscut
dacă ne cărăm lucrurile împreună la un cuib
nu înseamnă că trebuie sa trăiesc tot restul vieții cu tine
si mă enervează
chiar și când stau în fața ta
tot pe telefon vorbim
chiar și când ne futem
tot la filme porno mă uit
chiar și când te îmbrățișez
tot tăria cărămizii de plexiglas o simt
două telefoane față-n față
***
Să moară mă-ta!
distrugere metafizică pe un ponton murdar
scrisă cu marker negru
îi spui tandru și înfrânt
că oboseala ne macină
chiar dacă mâinile noastre împreunate încarcă inimile, creierele și telesexul cu entuziasm și
excitație
mirosul părului spălat cu șampon ieftin, dar foarte bine parfumat
stă și se îmbibă liniștit pe umărul strâmb și transpirat
– ne potrivim ca pisicile pic și poc îmi zic
mama îmi povestea în timp ce ne plimbam pe mal
că pe ea nimeni nu a atins-o cu atâta gingășie
cu atâta naturalețe
cu atâta iubire
cum o făceam eu.
draga mea aș vrea să ne plimbăm
să fumăm
și să dormim în patul infinitului împreunați ca două pisici în formă de colac
un motor sentimental și senzual
fără frica acută de apă
fără frica de iubire
care face ca bărcile putrezite
să care ideile unui viitor utopic
în care eu te pot strânge în brațe oricând
iar tu îmi poți atinge fața atrofiată
îmi explici că de fapt noi suntem niște corpuri cosmice legate prin interacțiunea atomilor atracției
și a stelelor
fizica, alchimia îmbrăcată în straiele chimiei, astrologia contestată de oameni imprudenți
ne-a condamnat
aici
pe ponton
plângi
cu lacrimi de crocodil pe haina neagră, pe pisica neagră, pe cerul negru
îmi dai drumul la mână
te ridici: ne vedem îmi spui ridicată în picioare
iar eu te privesc prin ochii copilului
care știe că vei ajunge ca mama.
dezintegrarea atomilor sufletești creată de miserupismul național cu un intens miros de lemne tăiate ilegal în păduri protejate
pendulez în jurul lacului de asfalt și beton
ca un pește cu solzii uscați, cu bronhii dezumflate
nu pot intra în apă
nu pot muri acasă
mă mișc încet pe străzi cu arhitectura brutalistă
identicul îmi sare în fața umplută de praf și musculițe
personaj dintr-o dramă existențialistă, dar
aici în mijlocul nimicului și al infinitului
la un impuls nervos
sufletul zvâcnește sub muntele industriei de well-being
sub muntele individualismului
sub muntele prefăcătoriei și a păcălelii de sine
mă apasă golul din stomacul erodat de alcool
mă apasă golul din sufletul ciobit de ură și indiferență
mă apasă golul din gura incapabilă să comunice
stresul cronic este ultima lopată de pământ
aruncat peste mine, peste tine în timp ce
îmi caut liniștea sub lună, sub pământ
cu lanterne de miner ca un nebun licoarea
nu o găsesc nicăieri, în duritatea pietrelor și a comportamentului defectuos
filamente nervoase se leagă de țesutul epitelial
al sufletului putrezit sub ploi de singurătate
de dezamăgire
de lipsă de afecțiune
filamente rupte și fracturate transmit informații greșite către centrul de control
efectorii amână intervenția
și ajung un corp cu mirosul cadaverinei,
dar sufletul nu se poate mirosi
îl voi simți mort când trebuie să mă întorc acasă din pădurea
cu copaci tăiați ilegal pentru cioplirea ignoranței naționale și internaționale
suflete cioplite din lemn date cu aur spoit
vor înlocui la final de zi sinele măcinat de lumile interioare și exterioare
când voi revedea vreodată pădurea adevărată?
Mara Sîrbu
Dincolo de scenă
Ne este furată scena de sub picioare
Ne sunt găurite tălpile de şuruburi
Ne sunt îngropate mâinile sub reflectoare
Ne sunt răpiți anii, tinerețea, sănătatea.
Ne este cucerită inima
Care se mişcă deodată cu picioarele
Pe covorul negru
Ne ridicăm pe vârfuri, ne spargem oasele
Şi ne blocăm gâturile
Mâinile ne sunt trase până în tavan
De o forță care cere perfecțiunea
De o voce care ne agonizează
Gândurile
Ne rupem degetele în fața oamenilor
Ne rănim între noi
Cu vorbe sortite să reprezinte o generaţie
„Netalentată, urâtă, grasă, scândură”
Ne ucidem în vestiare!
Aşa cum ne ținem în brațe atunci
Când plângem
Se trage tot ansamblul de fuste
Ca să ajungă la costumul de solistă
Doar ca să-l sfâşie şi pe acela
Ne facem părul
Şi glumim despre cât de caraghioşi
Sunt actorii
Ne batem şi zâmbim pe scenă
Ne ştergem lacrimile
Ne pansăm picioarele
Ne încurajăm
Ne iubim
Pansăm rănile de la pumnal
Cu aplauzele voastre
Ne dăm seama, că suntem toate
La fel de rănite de o iubire
Toxică
Cu ceva care e menit să se simtă
Ca un drog
Ne topim fețele cu lumina reflectorului
Care e mai puternică decât soarele
Pentru momentul
În care vezi în fața ta
Oameni care nu îți simt durerea
Dar vezi că se ridică
Că aplaudă până când nu-şi
Mai simt mâinile
Că poate atunci, poate
Vor înțelege
Vor înțelege că acolo e doar un copil
Care avea trei ani
Şi a zis că vrea să îşi închine
Viața unei meserii care nu aduce sănătate
Nu aduce mâncare
Aduce foamete
Aduce iubire, oh şi câtă iubire
Aduce fericire, aduce împăcare
Dansăm pentru că iubim
Iubim pentru că dansăm
Ne este teamă şi foame
Ne hrănim cu complimente
Aruncate în priviri şi cuvântul „Bravo”
Dar pasiunea? Pasiunea e mai puternică
Decat rațiunea
Pasiunea e mai puternică decât genunchiul
Tău stâng care aşteptă să pocnească
Decât osul degetului tău mutat din loc
„Daune colaterale”
Cu fiecare scară urcată, fiecare pas făcut
Fiecare piruetă, fiecare jeté
Pasiunea este omorâtă şi mâncată apoi
De gurile nesătule ale oamenilor
Care o împart cu tine
De vorbele lor care te fac să crezi
Că ai schizofrenie
Te detaşezi de corpul tău
Și îl renegi
Îi tragi palme
Pana când pui pentru ultima oara piciorul
În prag
Laşi, poate, rațiunea să câştige
Pleci
Te mai apleci pentru ultima oara în fața publicului
Ştiind că te duci şi tu acasă
Şi ca el, nu te mai întorci
Te uiți în spate, de prea multe ori
Realizezi că toată viața ta
Vei rămâne cu capul puțin întors
Spre ce ai fost cândva
Maria Dimian
1.
aveam ochi de căprioară
și băteam din picior non stop ca nu cumva să apară vreun pericol și eu să nu fiu pe fază
mă uitam după ochi de vânător
cu păr negru și mâini puternice care să se asorteze cu bătaia din picior
am citit că șobolanii fugeau de mirosul de flori din cauza electroșocurilor administrate
strămoșilor șobolani
eu eram speriată
eu încercam să mă desprind de pe oase
eu încercam să mă fac mică să trec mai bine prin război
nu te atinge de bombe noi nu te duce pe trasee noi
du-te la cele vechi, măcar le cunoști
ce bine le știam
când explodau lângă mine
știam să stau în bălți de sânge
mai stătusem și altădată
credeam că dacă de data asta sunt
mai blândă
n-o să se mai facă baltă
2.
când cresc mare
îmi doresc
să nu mi se mai strângă stomacul și să nu mai ghemuiesc genunchii la piept
când cresc mare
îmi doresc
să nu mai bat din picior
să nu mai fug
să nu mai caut
când cresc mare
îmi doresc
să dorm de după masă îmbrățișată
să mă trezesc în liniște
cu mângâieri pe coapse și săruturi cu gust de dulceață de gutui pe spate
să mi se șoptească poezii la ureche
și alte lucruri de-astea de oameni mari
când cresc mare
îmi doresc să cresc mare cu adevărat
să miroasă în casă a compot de piersici
mică să nu mai fie
decât fetița
cu ochii sclipicioși și speriați
pe care s-o mai țin de mână din când în când
să fiu atât de mare și de sănătoasă
încât s-o liniștesc ușor
cu blândețe
când cresc mare
îmi doresc să mă dezbrac de tot ce nu sunt eu
să dau foc gardurilor de lemn din jurul cetății
și așa o să fac și căldură
și loc
eu o să cobor din turlă
și o să mă plantez în pământ
și mai apoi
tot când o să cresc mare
vreau
să plantez și să ud
tot ce urmează să culeg
acum
că am făcut loc în buzunare
și în poală
pot să mă prind de baza tricoului
și să-l întorc
și să-l umplu de prune sau corcodușe
acum
că am loc
3.
coase-te singur
și dă-te mai încolo
asta e partea mea de drum
eu nu pot să mă mut că nu am loc
asta nu-i treaba mea
mută-te, ești o proastă
trebuia să te gândești înainte să intri pe străduța asta plină de gropi de pe rizea
dar dacă te-ai da tu puțin în stânga
uite tu ai loc și nu ți-ar fi deloc greu
eu nu mă mut că bucata ta de drum e blocată
ei or să creadă că sunt proastă
și eu o să cred că sunt răi
că strigă în ei strămoșii
toți gardienii lui zimbardo
lasă-i în pace, maria
sunt oameni plini de ecouri
nespălați de atâta timp
încât nici măcar nu sunt ei
se târăsc pe genunchi și pe coate
să vadă atent pe unde calci
și cât de greșit e ce faci
ei vor crede că sunt o proastă
și eu voi fi ok cu asta