Individuația din perspectiva noțiunilor de formă și de informație
Gilbert Simondon
Gilbert Simondon a fost un filosof francez al secolului XX recunoscut pentru teoria individuației și pentru munca sa de cercetare în filosofia tehnologiei. Publicații: L’individuation à la lumière des notions de forme et d’information (Millon, 2005), Du monde d’existence des objet techniques (Aubier Flammarion, 1958), L’invention dans les techniques (Seuil, 2005), Deux leçons sur l’animal et l’homme (Ellipses, 2004), Cours sur la perception (1964-1965) (La Transparence, 2006), Imagination et invention (1965-1966) (La Transparence, 2008), Communication et information, Cours et conférences (La Transparence, 2010), Sur la Technique (PUF, 2014), Sur la Psychologie (PUF, 2015), Sur la philosophie (PUF, 2016), La Résolution des Problèmes (PUF, 2018). (Andrada Teuca)
Cele două aspecte ale individuației
Realitatea și relativitatea fundamentului de individuație
[Individuația obiectelor nu este complet independentă de existența omului; obiectul individuat este un obiect individuat pentru om; Există în firea omului o nevoie de a individua obiectele, nevoie care ține de dorința de recunoaștere, de regăsire în lucruri și de identificare acolo ca având o identitate definită, stabilizată de un rol și de o activitate. Individuația obiectelor nu este absolută: ea este o expresie a existenței psiho-sociale a omului. Ea nu poate fi însă arbitrară, îi trebuie o justificare care să o motiveze și pe care să o primească. În ciuda relativității principiului de individuație așa cum este invocat, individuația nu este arbitrară; ea se atașează unei trăsături pe care o consideră, probabil, în mod eronat ca având o semnificație unică: însă această trăsătură este cu adevărat recunoscută: ceea ce nu este conform realității este excluderea altor puncte de vedere la care am putea să ne plasăm pentru a găsi alte aspecte ale individuației. Atribuirea unică și exclusivă a principiului individuației unei realități sau a unui de tip de realitate de natură subiectivă. Cu toate acestea, noțiunea însăși de individuație și de cercetare a individuației, înțeleasă ca exprimarea unei nevoi, nu este lipsită de sens. Subiectivitatea individuației pentru ființa umană, tendință de a individua obiectele, nu trebuie să însemne că individuația nu există și nu corespunde la nimic. O critică a acestui principiu nu trebuie să conducă obligatoriu la dispariția noțiunii de individuație, ci creează o analiză epistemologică care trebuie să ducă spre o aprofundare veritabilă a individuației.]
Analiza epistemologică și critică nu se poate limita doar la a indica o relativitate posibilă a cercetării principiului individuației și a valenței sale subiective, psiho-sociale. Pe lânga aceastea, trebuie să supunem studiului conținutul termenului de individuație pentru a vedea dacă exprimă un lucru subiectiv și dacă dualitatea dintre condițiile de atribuire ale acestui principiu formei sau materiei se regăsește în conținutul însuși a termenului. Fără să investigăm acest principiu, putem să ne punem următoarea întrebare: ce este individuația? Or, aici apare o divergență importantă între cele două grupuri de câmpuri noționale. Ne putem întreba de ce un individ este ce este. De asemenea, ne putem întreba de ce un individ este diferit față de toți ceilalți și de ce nu poate fi confundat cu ei. Nimic nu demonstrează că cele două aspecte ale individuației sunt identice. A le confunda, se presupune că un individ este ceea ce e, în interiorului său, în sinea sa prin raportare la sine însuși, deoarece el menține un raport definit cu alți indivizi, și nu doar cu unul sau cu altul, ci cu toți ceilalți. Într-un prim sens, individuația este un ansamblu de caracteristici intrinseci; într-un al doilea sens, reprezintă un ansamblu de caracteristici extrinseci, adică de relații. Însă, cum putem face legătura între aceste două serii de caracteristici? În ce sens trăsăturile intrinseci și extrinseci formează ele o unitate? Aspectele intrinseci și extrinseci trebuie să fie, cu adevărat, separate și considerate drept indicatori ai unui mod de existență mai profund, mai esențial, care să se exprime în cele două aspecte ale individuației? Dar atunci, putem spune încă că principiul de bază este principiul de individuație cu conținutul său obișnuit, adică presupunând că există o reciprocitate între faptul că o ființă este ceea ce este și faptul că ea este diferită de celelalte ființe? Se pare că principiul veritabil trebuie să fie descoperit la nivelul compatibilității între aspectul pozitiv și cel negativ al individuației. Poate atunci reprezentarea individului va trebui să fie modificată, precum schema hylomorfică care incorporează informația.
În ce mod esența unui individ poate să fie legată de ce ar fi acest individ dacă nu poseda ceea ce are în esența sa? Trebuie să ne întrebăm dacă unicitatea sau singularitățile unui individ joacă un rol real în individuație sau dacă acestea sunt aspecte secundare ale principiului, adăugate acestuia, fără însă a avea un rol pozitiv.
Dacă aplicăm principiul individuației formei sau materiei înseamnă că individul poate să fie individuat de un anumit lucru preexistent genezei sale și care ascunde într-o stare latentă individuația. Principiul individuației precedă apariția individului. Când căutam un princpiu al individuației care există înainte de individ, suntem constrânși să îl aplicăm materiei sau formei, pentru că singure precedă forma și materia: deoarece ele sunt separate una de cealaltă și reuniunea lor este contigentă, nu putem să înlocuim principiul individuației într-un sistem al formei și al materiei în calitate de rețea, dat fiind faptului că acest ultim aspect nu este constituit doar din momentul în care materia ia formă. Întreaga teorie care vrea să facă să existe principiul individuației înaintea individuației, trebuie obligatoriu să îl atribuie formei sau materiei, în mod exclusiv uneia sau celeilalte. În acest caz, individul nu este mai mult decât reuniunea unei forme cu un tip de materie și el devine o realitate completă. Or, examinarea unei operațiuni de preluare a unei forme, la fel de incompletă precum cea realizată de operațiunea tehnică, arată că chiar dacă formele implicite preexistă deja, preluarea unei forme nu se poate efectua numai dacă forma și materia sunt reunite într-un singur sistem printr-o condiție energetică și de metastabilitate. Această condiție am denumit-o rezonanță internă a sistemului, instituind o relație alagamatică în timpul actualizării energiei potențiale. Principiul individuației, în această instanță, este starea sistemului individuant, acest inventar al relației alagmatice din interiorul complexului energetic care include totalitatea particularităților; individul veritabil nu există decât pentru un moment în timpul operațiunii tehnice: el există atâta timp cât durează preluarea unei forme.
În urma acestei operațiuni, ceea ce rămâne este un rezultat care se va degrada, nu într-un individ veritabil, ci mai degrabă într-o ființă individuată, decât un individ real, adică un individ individuant, o ființă care se individuează. Individul veritabil este cel care conservă în sine propriul său sistem de individuație, amplificat de singularități. Principiul individuației se află în acest sistem energetic de rezonanță internă; forma este forma individului, doar dacă ea este pentru acesta, adică dacă ea convine singularității acestui sistem constituitor; materia este materia individului, doar dacă aceasta este materia pentru individ, adică dacă ea este implicată în acest sistem, dacă ea se află ca un vehicul de energie și se repartizează în funcție de distribuirea de energie. Or, apariția acestei realități a sistemului energetic nu ne mai permite să spunem că există un aspect extrinsec și un aspect intrinsec al individuației; în același timp, prin aceleași caracteristici sistemul energetic este ceea ce e și se distinge de celelalte. Forma și materia, realități anterioare ale individului și care sunt separate una de cealaltă, pot fi definite neglijându-le relația, pentru că nu sunt realități care-și au referința în energie. Însă, sistemul energetic în care se constituie un individ nu mai este intrinsec raportat la acest individ care nu este sieși extrinsec: îi este sieși asociat, el este mediul său asociat. Individul, prin condițiile sale energetice de existență, nu este doar în interiorul propriilor sale limite: el se constituie la limita sinelui său și există la limita sinelui său: el își are originea într-o singularitate. Relația, pentru individ, are valoarea de a fi; nu putem să distingem între extrinsec și intrinsec: ceea ce alcătuiește în mod adevărat și esențial individul este relația activă, schimbul între extrinsec și intrinsec: există un extrinsec și un intrinsec prin raportare la ce este prim. Ceea ce este prim este acest sistem de rezonanță internă, singular al relației alagmatice între două ordine de mărime. Raportându-ne la această relație, între intrinsec și extrinsec, dar ceea ce e cu adevărat individul este această relație, nu intrinsecul care nu este decât unul dintre termenii concomitenți: intrinsecul, interioritatea individului nu ar exista fără operațiunea relațională permanentă care este individuația permanentă. Individul este realitatea unei operațiuni constituente, nu o interioritate a unui termen constituent. Acest fapt nu există doar atunci când îl considerăm rezultatul reușit al individuației (sau presupus ca fiind reușit) prin care putem să definim individul ca o ființă care posedă o interioritate, și prin raportare la acest fapt să existe o exterioritate. Individul se individuează și este individuat înaintea oricărei distincții posibile între intrinsec și extrinsec. A treia formă de realitate pe care noi o numim mediu sau sistem energetic constituent, nu trebuie să fie concepută ca un termen nou care s-ar adăuga formei și materiei: este activitatea însăși a relației, realitatea relației între două ordine care comunică prin intermediul unei singularități.
Schema hylemorfică nu este doar inadecvată pentru cunoașterea principiului de individuație: ci mai mult, conduce la o reprezentare a realității individuale care nu este justă: face din individ termenul posibil al unei relații, în timp ce individul este, dimpotrivă, teatrul și agentul unei relații; el poate fi doar un termen accesoriu, deoarece este teatru sau agent, în esență, al unei comunicări interactive. A vrea să caracterizezi individul prin sine însuși sau prin raportare la alte realități îl face termen de relație al unei relații cu sine însuși sau a unei relații cu o altă realitate: trebuie să găsim, mai întâi, punctul de vedere de la care să plecăm și de unde putem să observăm individul ca activitate a relației, nu ca termen al acestei relații; individul nu este, propriu-zis, în relație nici cu el însuși, nici cu alte realități; el este ființa relației și nu o ființă în relație, pentru că relația este o operațiune intensă, un centru activ.
Din acest motiv, acțiunea de a cerceta dacă principiul individuației este cel care face ca individul să fie în mod pozitiv el însuși sau dacă este cel care face diferențierea de ceilalți nu corespunde realității individuale. Principiul individuației este individul însuși în activitatea sa, care este în relație cu ea însăși în rol de centru și de mediație singulară.
(Din Gilbert Simondon, L’individuation à la lumière des notions de forme et d’information, ed. Jèrôme Million, Grenoble, 2005, pp. 60-63)
Traducere și prezentare de Andrada Teuca