In Wonderland

În noaptea de după ceremonie, o vulpe a intrat în curtea lui Marco și a adormit lângă mine. O vulpe care nu știe diferența dintre sălbatic și domestic, dintre ce e împrejmuit și ce e în afara gardului, dintre locul ei și locul altora. Mai erau la masă și Daniel, Oliver și Will, iar pentru ei părea totul atât de firesc. Pentru vulpe, însă, zidurile sunt mai înalte și manifestările oamenilor, străine. It seems to like you, mi-a zis Marco.

Ceremonia despre care vorbesc, aceeași prin care au trecut Tolkien, C.S. Lewis, Oscar Wilde, Aldous Huxley, Percy Shelley, William Golding, Julian Barnes și atâția alții, este cea de înmatriculare, pe care Universitatea din Oxford o ține cu rigoare de sute de ani în Sheldonian Theatre. În centrul picturii de pe tavan, spre care privește toată lumea, este Adevărul, sub forma unui înger – pur, de neatins, văzut de fiecare dintr-un unghi diferit. Toate cele aproape patruzeci de colegii ale Oxfordului reunesc studenți, profesori și cercetători din orice domeniu imaginabil. Băiatul de lângă mine se specializează în securitate cibernetică în epoca AI, fata din spate, în poezia lui Byron, iar cea din față lucrează la un doctorat în paleovirusologie. Eu am să studiez în următorii doi ani lingvistică. Acum, însă, abia încep să-mi pun ordine în gânduri după primele două luni.

Există o vrajă a locurilor și a momentelor liminale. E aceeași fascinație care împinge nu doar oamenii să descopere lucruri noi, ci viața însăși să meargă înainte. Emoția nu este, cred, decât expresia sensibilă a schimbării sau a proximității ei, ceea ce apare între punctele de pe axa vieții. Cu cât punctele sunt mai numeroase sau cu cât distanța dintre ele e mai mare, cu atât sentimentele sunt mai multe, mai puternice. Frica vulpii în grădina lui Marco e doar o altă formă a emoției unui student care se urcă în avion spre noua universitate, a celui care se trezește într-un oraș nou, printre oameni noi, auzind în fiecare zi limbi din toate colțurile Pământului.

În cazul începutului studiilor mele la Oxford, ce am simțit că se adaugă totuși acestei senzații inerente oricărui moment de tranziție a fost greutatea istoriei spațiului în care mă aflu. În câteva zeci de ani, Universitatea va împlini un mileniu de la prima atestare, dar pare că, pe măsură ce îmbătrânește, e tot mai ancorată în prezent. Spre exemplu, în casele victoriene din nordul Oxfordului se află câteva centre importante de dezvoltare și de studiere a inteligenței artificiale. Destul de repede, așadar, povara istoriei se transformă în presiunea prezentului. Foarte multe dintre ideile și descoperirile importante de mâine sunt astăzi drafturi în laptopurile colegilor cu care mă întâlnesc vinerea într-un pub.

Sunt multe pub-uri în Oxford. Multe vulpi, întrebări, muzee gratuite pentru toată lumea, autobuze roșii cu etaj, dezbateri, căprioare, biblioteci deschise non-stop, bărci, turnuri și turle, persoane care au câștigat Premiul Nobel, limbi, culturi și veverițe.