(In)Corect. Exercițiu de (auto)reflexie
CONTEMPORAN | RO este cea de-a șaptea serie din programul editorial al Fundației „Camil Petrescu”, prin intermediul căreia își propune să aducă în atenția publicului dramaturgia românească contemporană. Din dorința de a schimba o preconcepție colectivă, aceea că dramaturgia este un gen de nișă, fundația și-a propus să trezească interesul cititorilor de a pătrunde în universurile dramaturgilor prin lectură. Cu ocazia acestui proiect, pe 31 martie 2024 a avut loc lansarea primului volum din serie. Acesta cuprinde două texte semnate de regizoarea Leta Popescu, după cum urmează: (IN)CORECT, scris și montat la Reactor de Creaţie şi Experiment Cluj în 2020, în cadrul programului Decalaj. Narațiuni intergeneraționale, și Vrabia, realizat în cadrul Proiect 9. Teatrul românesc contemporan, la Teatrul „Fani Tardini” din Galați, în 2022.
Dramaturgia Letei Popescu se învârte în jurul poveștilor personale: cele comune, obișnuite, banale, repetitive. Se poate spune chiar că ele sunt dependente de discursul regizoral. Asta pentru că, potrivit regizoarei, lupa prin care ea a privit, gândit și scris textele a fost una scenocentristă („Eu nu am scris niciodată teatru pentru a fi montat de altcineva. Sunt oare autor dramatic? [...] Eu m-aș numi autoare de spectacole. Pentru că tot ce am scris până acum am scris cu gândul la propria regie”). Modelate de întâlnirea cu cele două trupe de actori din Galați și Cluj, textele pot fi privite drept opere de creație colectivă. Asta pentru că ele conțin diverse propuneri venite din partea actorilor. În cazul spectacolului (In)Corect, regizorul-dramaturg este parte a unui laborator de creație colectivă: pe întreg parcursul procesului de creație opera a suferit un proces de malaxare a diferitor viziuni (cea a regizorul-dramaturg, a interpreților care însoțesc nașterea textului și care vin cu diferite propuneri și cea a scenografului și a muzicianului, cei care impun cadrul scenic în care va fi înrămat textul). Întrebarea este următoarea: odată ce textul spectacolului a ajuns să fie publicat, el își va putea trăi propria viață, independentă de scenă? Cu alte cuvinte, care este modalitatea prin care ne putem raporta la aceste texte după ce au părăsit scena și au căpătat materialitate?
După cum spuneam, (In)Corect a fost scris și montat la Reactor de Creaţie şi Experiment din Cluj în 2020. Spațiu teatral independent, cu o activitate de 10 ani, Reactor oferă publicului din Cluj spectacole care explorează teme de interes, zone artistice noi sau experimentale. (In)Corect nu este primul spectacol pe care Leta Popescu l-a montat la Reactor (amintim: Dă-te din soare de Alexa Băcanu, 2021; Proteine Fluorescente de Alexandra Pâzgu, 2016; Dispariția de Alexa Băcanu, 2015; 9 din 10 de Ana Cucu Popescu, 2014 și Poker, dramatizare după Bogdan Coșa, 2014). Fiind ultima parte a trilogiei Colaj, din care mai fac parte spectacolele (In)vizibil și (In)credibil, această producție este cea mai personală – textul reprezintă un colaj de amintiri ale întregii echipe artistice legate de copilăria din România anilor '90, o perioadă care își lasă amprenta asupra conștiinței colective a acestei generații.
Despre spectacol
Pentru a avea o privire de ansamblu, să vorbim puțin despre spectacolul celor de la Cluj. În varianta sa scenică, Leta Popescu ne prezintă într-un spațiu work in progress povestea unei generații, spusă sub forma unei drame de familie care se învârte în jurul a opt persoane. Explorând o problemă ce pare că este în continuare parte a vremurilor actuale, regizoarea aduce în atenția publicului diferite întrebări care caută răspuns: Cum ne putem gestiona relația cu familia atunci când avem viziuni total diferite asupra vieții, dar și asupra lumii în care trăim? Oare putem armoniza acest dezacord dintre generații?
De la a fi o banală dramă de familie, povestea alunecă în tărâmul fantasticului. (In)Corect prezintă în manieră ludică conflictul dintre generații, care se naște și escaladează într-o minivacanță în Delta Dunării, spațiu ce este redat cu ajutorul unor mijloace cinematografice, mai exact printr-un colaj video (video ce este alcătuit din filmări din arhiva familiei Letei Popescu).
(In)Corect invită publicul din sală la o privire autoreflexivă, aplicabilă relațiilor familiale și propriei persoane. Putem vedea acest spectacol drept unul postdramatic, dat fiind că el ne spune o poveste din care personajele evadează constant din ficțiune în realitate. Neîntrerupt, personajele jonglează între planul teatral convențional și cel real. Relațiile care se dezvoltă între actori în interiorul spațiului scenic sunt intercalate cu episoade în care actorii se adresează spațiului destinat publicului. După cum am spus deja, efectul pe care ajunge să-l aibă această abordare metateatrală asupra publicului este că publicul ajunge să se chestioneze, să se pună sub semnul întrebării. Pe lângă asta, putem spune că spectatorii devin parteneri de dialog, rolul lor fiind de a înțelege adevărul și povestea fiecărui personaj în parte.
Precum spuneam, în acest spectacol spațiul în care evoluează actorii nu este unul convențional. Asta pentru că elementele de recuzită și aparatura tehnică de spectacol se află la vedere, personajele folosindu-se de ele pe întreg parcursul reprezentației. Ideea de spațiu work in progress, după cum mărturisește însăși regizoarea, s-a născut din dorința de a dezvălui adevărata poezie a teatrului („Mi s-a părut la un moment dat, cum încă mi se pare astăzi, că poezia teatrului nu stă în imaginea creată prin ascunderea mecanismelor specifice lui, ci stă tocmai în mecanismele lui. Mi-am zis că actorul poate prelua multe din funcțiile unei echipe de spectacol. Poate fi și mașinist, și luminist, și sunetist”). Astfel, convenția postdramatică adoptată de Leta Popescu vizavi de scenografie permite un nou tip de comunicare între spațiul scenic și cel al publicului. Asta pentru că modalitatea de expresie scenică abordată dă impresia unei atmosfere libere, degajate.
De la imagine scenică la text
La prima vedere, poveștile pot părea destul de personale, însă ele reprezintă povestea unei generații, pentru că narațiunile personajelor sunt impregnate de istoria unui timp și loc: perioada copilăriei din România anilor '90. (In)Corect este un text ce cuprinde într-un bloc de gheață o lume care nu mai există. Discursul fiecărui personaj este precum o fereastră care are obloanele date la o parte pentru a permite celor din exterior să privească înăuntrul lor. Altfel spus, personajele ne permit să pătrundem în intimitatea lor, se lasă complet expuse, oferind acces către toate traumele și neîmplinirile lor. Această atmosferă intimistă este evidentă chiar de la început: amintește-ți este îndemnul repetat de personaje încă din scena introductivă, unde actorii recită bucăți din text direct de pe foile pe care le țin în mână („Amintește-ți când în facultate îți puneau plicul cu bani pe fundul genții cu mâncare, sau în buzunarul mic, sau în cutia cu bomboane, sau în cutia cu parfum, sau în sarmale!”; „Amintește-ți cum te bagi în toate proiectele ca să nu mergi în vacanță acasă pentru că locul tău nu mai există.”; „Amintește-ți când mergi acasă în vacanță și te simți în plus în familia ta”). Prezentate într-o notă cinico-satirică, poveștile aduc în atenția publicului o lume în care angoasa și nostalgia coexistă, una în care distanța dintre generații, produsă de mentalități și de experiențe de viață diferite, nu mai poate fi micșorată. Distanța impune granițe fictive între aceste lumi ce ajung să devină diferite. (In)Corect vorbește generațiilor din sală despre granița care a ajuns să le despartă de acelea de dinaintea lor.
După cum am văzut, textul spectacolului este unul poetic, pot spune chiar potrivit pentru a fi citit. Textul din prezentul volum este unul curățat de diversele didascalii regizorale de tipul „aici intră muzica x”, „aici lumina se estompează” etc. Mai precis, forma oferită spre citire a fost adaptată pentru a putea părăsi spațiul scenei și a pătrunde în cel al lecturii. În cartea A Theory of Adaptation, Linda Hutcheon analizează tocmai această problematică a adaptării. Potrivit ei, fenomenul de adaptare poate fi catalogat drept o transpunere extensivă a unei anumite lucrări dintr-un mediu în altul. Aici, ea face referire la transferul unei opere din mediul specific cuvântului tipărit în cel specific imaginii vizuale. În general, cercetătorii care apelează la această teorie o fac pentru a observa care sunt relațiile care se nasc între aceste două medii. Ni se poate spune sau arăta o poveste în funcție de mediul în care aceasta este transpusă – gramatica se schimbă odată cu mediul. De exemplu, în mediul care este specific cuvântului tipărit (o piesă de teatru, nuvelă sau roman) cititorul este cufundat prin intermediul imaginației într-o lume fictivă. În mediul specific reprezentării (un spectacol de teatru sau un film) spectatorul este cufundat în universul său prin intermediul imaginilor vizuale, dar și al elementelor muzicale și sonore. Mai simplu spus, vorbind despre adaptări din mediul cuvântului în cel al reprezentării, accentul se mută de la imaginație către tărâmul percepției vizuale și auditive. Dar oare cum ne putem raporta la o operă care pleacă din mediul vizual înspre cel scris? În ce măsură a spune o poveste pe hârtie este sau nu sinonim cu a o arăta vizual și auditiv? La această întrebare încearcă să răspundă Linda Hutcheon în cartea sa. Ea pare la fel de potrivită și în contextul pe care l-am dezvoltat aici, pentru că, prin intermediul acestui proiect, cititorul este provocat să parcurgă tocmai invers acest drum al adaptării. Este invitat să-și imagineze altfel decât regizorul-dramaturg felul în care pot arăta la nivel vizual aceste texte.
Bibliografie
Hutcheon, Linda, A Theory of Adaptation, Routledge Taylor & Francis Group, New York, 2006.
Popescu, Leta, (In)corect; Vrabia: două texte dramatice, Editura Cheiron, București, 2023.