În cele din urmă, contează operele, filmele

Revista U: Filmele dumneavoastră – ancorate în contextul politic și cultural autohton – se bucură de un mare succes în strănătate. Să fie asta pentru că problematica lor este și cea a lumii de astăzi în general (nu doar a spațiului în care locuim) sau pentru că reușiți să traduceți specificul într-un limbaj cinematografic inteligibil transcultural?

Radu Jude: Nu știu și nici nu îmi pun prea serios problema. Este adevărat că cinematograful de autor (deși nu-mi place sintagma, o folosesc pentru că nu știu alta mai precisă) funcționează în mare parte internațional – adică ceea ce numim în mod convențional „valoare” trebuie certificat la nivel internațional. Pe de o parte, mi se pare un lucru bun, dispare ceva din îmbîcseala intelectual-artistică și din provincialismul care riscă să afecteze artele sau disciplinele intelectuale care funcționează strict pe plan local. Pe de altă parte, apar alte neînțelegeri, alte limitări, uneori un alt fel de provicialism, așa că încerc să nu mă las contaminat nici de o direcție, nici de alta. Există filme de mare succes internațional care mi se par imbecile și există filme nerecunoscute care sînt extraordinare, iar istoria filmului, în ciuda unor recuperări, pierde din vedere multe din aceste opere. În fine, cred că mai trebuie spus că totuși ceea ce este cu adevărat nou într-o artă (fie și o noutate relativă sau parțială) nu se poate vedea decît dacă plasăm operele în cîmpul cultural-artistic internațional; și, cum sînt un modernist întîrziat și mă interesează oricine „make(s) it new” și mai puțin „calitatea”, atunci inevitabil o perspectivă internațională mi se pare mai potrivită.

U: În greaca veche theorein însemna „a privi”, „a se uita”, „a observa” sau chiar „a contempla”. Pare, deci, că cel puțin etimologic teoria și vizualul sunt în legătură directă. Faceți parte dintre regizorii care pun preț pe teorie și uneori sunteți chiar critic la adresa celor care desconsideră importanța acesteia legată de cinematografie. În ce fel lucrați cu teoria cinematografică (sau poate chiar literară) – și nu numai?

R.J.: Da, pentru mine dimensiunea teoretică, în sens larg, e foarte importantă. Asta poate pentru că nu am o viziune formată, nici nu mai am speranța că o voi avea vreodată, și atunci  e nevoie să mă bazez pe idei găsite în afara mea. În plus, cred că și refuzul teoriei e tot o teorie, nu se poate scăpa, dar nu țin minte să fi fost critic la cei care nu sînt interesați de asta. Ca orice artă, cinema-ul se poate face în mii de feluri și e sănătos să se facă în cît mai multe feluri. Dacă cineva nu are nevoie de teorie, foarte bine, e ca în dragoste, whatever works. Există uriași artiști total dezinteresați de teorie... În cele din urmă, contează operele, filmele în cazul nostru.

U: În câteva dintre filmele dumneavoastră apar cărți sau se vorbește despre ele (inclusiv cărți de poezie). Ați ecranizat Inimi cicatrizate, romanul lui Max Blecher, cu trimitere și la alte texte de-ale lui, într-un scenariu diferit față de ecranizările obișnuite. Care este, pentru dumneavoastră, legătura dintre literatură și film?

R.J.: E o temă mult prea vastă ca să mă pot încumeta să o abordez. Aș vorbi doar de două lucruri mici. Primul ține de a vedea și literatura ca  (pe un fel de) cinema – plasîndu-ne în descendența lui Eisenstein care vedea montaj – deci cinema – peste tot, de la vitraliile din catedrale la proza lui Balzac și de la poezia lui Pușkin la muzica lui Wagner. Așa cum poți vedea poezie peste tot (iar una din cărțile mele de căpătîi este Found Poems a lui Bern Porter), așa cum poți auzi muzică oriunde te-ai afla (v. John Cage), așa poți vedea și cinema peste tot și, în ciuda interesului meu pentru literatură în sine, mai ales pentru poezie, viața mi se pare, dacă nu mai frumoasă, atunci cu siguranță mai puțin boring dacă mă uit la ea (și) ca la un film. A doua chestiune privește raportul cu cinema-ul oamenilor din cultura umanistă și care, pentru că „au vorbele la ei”, cum se spune, deci o retorică exersată, pot spune cu un aer savant tot felul de enormități despre alte lucruri, inclusiv despre cinema. Rar am citit mai multe inepții pretențioase despre cinema ca în ultimele luni, cu prilejul lansării filmului Cravata galbenă. Să ne înțelegem, mi se pare grozav că filmul încă e o artă populară măcar în sensul că toată lumea își dă lejer cu părerea despre ea, și sper ca asta să rămînă așa. Ceea ce mă preocupă aici ține de a observa un anumit fenomen intelectual, cel de a judeca cinema-ul ca și cum ar fi un fel de literatură ilustrată. Asta mi se pare că duce la a trece pe lîngă esența și frumusețea specifice acestei arte; în cazul celor cu educație umanistă, perspectiva de acest tip vine dintr-un complex de superioritate și din logocentrism – e valabil și în ce privește relația lor cu teatrul, pictura, fotografia etc: toate sînt văzute ca un fel de literatură degradată. Jean Dubuffet explică mai bine ca mine și crede că e și vina artiștilor, poate are dreptate: „Pe meleagurile noastre, de-a lungul secolelor, literatura a fost cea căreia i-a fost aproape exclusiv hărăzită expresia gîndirii și comandamentele sale – artele, plastice sau de alt fel, fiind însărcinate doar cu ilustrarea lor, în chip secundar și accesoriu. De aici rezultă poziția condescendentă a scriitorilor față de artiști; la fel și rolul hotărîtor, de judecător și de expert, pe care și-l arogă de mult timp scriitorul, ca și cum ar fi un lucru de la sine înțeles, și pe care, de altminteri, nu i-l contestă nimeni, nici măcar artiștii înșiși: aceștia din urmă fiind considerați o specie infirmă, atinsă de mutism, căreia scriitorul trebuie să-i împrumute propria lui voce. Iar acest rang subaltern, de decorator, atribuit artistului de către public, poziție similară cu a grădinarului sau a coaforului, era perfect justificată, întrucît arta coborîrilor de pe cruce și a Fecioarei cu copilul, a femeilor goale și a portretelor oficiale, mobiliza în prea mică măsură gîndirea, fapt pentru care cel dintîi nu merita într-adevăr mai multă considerație decît cea acordată unui îngrijitor de parcuri sau unui costumier”.

U: Ce filme recomandați cititorilor revistei U?

R.J.: Toată platforma TikTok – dacă știm să ne uităm atent la ce e acolo; conține toată istoria filmului și cîte unele din posibilitățile viitorului.

‍