Hainele cele noi...
Dacă Bobi Pricop ar fi luat parte la acțiunea basmului Hainele cele noi ale împăratului, cu siguranță ar fi țipat e gol! Se vede aceasta prin noul său spectacol, Anticlimax, în care demontează cu umor și curaj majoritatea alegerilor regizorale neinspirate din teatrul românesc contemporan, cu o directețe cu care sigur mi-ar reproșa și mie că... deja am comis-o: după cum spune într-o replică de-ale sale, ceea ce face el nu este spectacol de teatru, ci este performance!!
Pe parcurs, devine chiar mai incisiv de atât: Bobi Pricop adaugă că intenția lui este de a face un performance adevărat, nu unul românesc. Orice etichetă care poate fi aplicată Anticlimaxului are să fie respinsă anticipat. Asistăm la un discurs care încearcă să desvingă spectatorul de tot ceea ce era convins înainte. De ce? Pentru că punctul în care ne aflăm nu este nici post-, nici meta-, ci se află într-o criză onomastică, pe care ar trebui să începem să o vedem ca pe cea mai importantă caracteristică, așa cum ne învață acest performance provocator în atâtea direcții. Teatrul actual e un împărat căruia i se gâdilă orgoliul prin tehnicile așa-zis ultramoderne cu care este îmbrăcat, folosite greșit sau ostentativ, lipsite de sens și de substanță. Anticlimax este semnalul clar, venit direct de la sursă, că nu despre asta este vorba. Textul lui Doru Vătavului curăță panorama dramatică de toate textilele care sunt în fapt inexistente, dar despre care suntem mințiți că ar îmbogăți teatrul. Știind că nu poate ajunge la o încadrare clară a produsului său, regizorul Bobi Pricop recurge la a-l identifica doar prin a denunța tot ceea ce nu este el – o definiție prin negație. Balastul din cele mai populare tehnici regizorale este denunțat și parodiat: biografia actorilor, momentele muzicale, lumini, proiecții, ritmul tehno – toate acestea sunt încă livrate de regizori cu titlu de inovație, când, de fapt, au devenit banale sau se folosesc ca să suplinească lipsa unui mesaj profund sau a unei bune pregătiri a spectacolului.
Este aceasta oare cea mai bună strategie? Oare o rostire atât de răspicată este benefică, dacă demascarea vădită la care a recurs Bobi Pricop nu este cumva prea agresivă pentru a da cu adevărat un imbold contemporanilor: o spune chiar el – performance-ul său se adresează breslei, nu industriei. Foarte ironic, chiar dacă Bobi Pricop spune clar că este sătul de formula expirată de teatru în teatru, cele mai importante cronici despre Anticlimax echivalează strategia sa regizorală tocmai cu aceasta. Însă, Anticlimax ne provoacă la un joc mult mai complex, pentru că este unul dintre puținele exemple de meta-teatru reușit.
Am tot repetat că Bobi Pricop ne spune, deci sunt datoare cu o explicație. În Anticlimax, Bobi Pricop chiar ne spune, pentru că se află pe scenă, alături de actori. El se joacă pe sine, în calitatea sa de regizor, și încearcă alături de trupa lui să găsească cea mai bună variantă de a vorbi despre încălzirea globală. Cei șase actori (Adrian Ban, Ama Beschieru, Anamaria Codiță, Maria Moroșan, Vlad Pânzaru și Dan Pughineanu) au fiecare câte un moment în care încearcă să propună o cale de atac, iar între ele, Bobi Pricop ține discursuri ba melodramatice, ba ironice, ba auto-ironice, despre cât de greu este să alegi varianta corectă de a ajunge la public cu un mesaj atât de imporant. Găsește acest regizor cu adevărat secretul reprezentării marilor probleme ale umanității? Au plecat spectatorii cu adevărat conștienți de criza climatică în care suntem? Nu. Iar forța performance-ului lor vine tocmai din curajul de a-și conștientiza această limită, ca o punere în abis a crizei de soluții din domeniul artei dramatice, dar și din societate.
Anticlimax poate părea incomplet în lipsa unor rețete, soluții clare, pentru a depăsi acest impas al creatorilor de teatru: orice pistă ajunge să fie anulată, negată, contrazisă. Sosul de roșii aruncat pe marile opere de artă, prezentările power point, scenariile distopice, discursurile lacrimogene, toate sunt ironizate, fără a arăta o cale de scăpare. Sau poate că nu există o cale de scăpare. Poate ar trebui să anunțăm toată echipa de muncitori: Am supt tot de aici, nu mai e petrol. Poate ar fi timpul să nu mai întoarcem oul pe toate părțile, tot la fel o să arate. Concluzia ne pune pe gânduri. Oare nu cerem unei bucăți de carne să ne țină de sete?
