Ecocritică
Hubert Zapf
Literatura ca ecologie culturală: Texte sustenabile
Hubert Zapf – profesor, șeful Catedrei de Literatură Americană la Universitatea din Augsburg. Este specializat în literatură anglo-americană, ecologie culturală, teorie și istorie literară și studii umaniste despre mediu. Publicații: Brief History of Anglo-American Literary Theory (1996), Literature as cultural ecology. On the cultural function of imaginative texts using examples from the American novel (2002), Handbook of Ecocriticism and Cultural Ecology (2016), Literature as Cultural Ecology: Sustainable Texts (2016), Ecological Thought in German Literature and Culture (2017). Fragmentul tradus face parte din Literature as cultural ecology: Sustainable Texts, Part II, Chapter 5: Ecocriticism in the Twentieth Century: The Return of Nature to Writing about Culture/ Literatura ca ecologie culturală: Texte sustenabile, Partea a II-a, Capitolul 5: Ecocritica în secolul al XX-lea: De la întoarcerea naturii la a scrie despre cultură (Bloomsbury Publishing, London, 2016)
Ecocritica este o mișcare academică ce apare spre sfârșitul secolului al XX-lea pe scena studiilor literare și culturale, mai degrabă ca un fenomen marginal, regional, într-o perioadă în care poststructuraliștii, neoistoriciștii și teoriile discursului analitic dominau scena. Între timp, a devenit unul dintre domeniile de cercetare din spectrul umanist cu cea mai rapidă dezvoltare în ceea ce privește studiul interdisciplinar. Apariția ecocriticii a reprezentat un răspuns al umaniștilor la problemele globale ale crizei de mediu, pe care civilizația modernă le-a provocat prin economia ei incontrolabilă și prin expansiunea domeniului tehnologic. Problemele alarmante, provocate de criza de mediu (schimbarea climatică, declinul biodiversității, deversările de petrol, defrișarea, eroziunea solului, deșertificarea, pierderea rezervelor de apă, combustibilii fosili limitați, distribuția neuniformă a riscurilor de mediu cauzată de industrializare sau creșterea excesivă și de necontrolat a volumului de deșeuri generate de om) au devenit subiecte de investigație academică sau teme ficționale în texte, filme, sau alte mijloace de exprimare. Această criză a fost înțeleasă ca un pericol pentru bazele vieții umane și ale supraviețuirii pe planetă, a determinat conștientizarea dependenței umanității de resursele naturale și de ecosistem, care au fost exploatate și folosite pentru a spori puterea omului asupra naturii. Implicit s-a produs și o conștientizare a faptului că aceste condiții fundamentale și vitale de interdependență dintre viața umană și pânza mai largă a vieții de pe planetă nu au fost marginalizate doar în discursurile și conceptele gândirii societății moderne, ci au fost total absente și în domeniile de cercetare ale studiilor culturale și ale școlilor umaniste. Atât atenția publică, cât și atenția și interesul politicienilor pentru acest subiect a crescut semnificativ, iar importanța oferită acum problemelor de mediu pune ecocritica, arta și literatura eco într-un câmp interdisciplinar de circuite informaționale globale, în care studiile științifice reprezintă nu doar o sursă absolut necesară de informare, dar și un declanșator al unor procese de reflecție critică (de ele a depins dezvoltarea economico-tehnologică a civilizației moderne care a condus la problemele de mediu actuale). Astfel, ecocritica apare ca răspuns la caracterul inadecvat al unor gândiri moștenite de la generațiile anterioare, antropocentrice, incluzând transformările sale moderne și postmoderne. Este un nou domeniu de studii literare și culturale care are drept miză să extindă înțelegerea și atenția academică, să redefinească conceptele de metodologie academică în lumina discursului politic, etic, filozofic, epistemologic și estetic al implicațiilor pe care le are această nouă paradigmă ecologică.
William Rueckert
Literatură și ecologie: un experiment al ecocriticii
William Rueckert – fost șef al Catedrei de Engleză de la Universitatea de Stat din New York, probabil primul autor care a folosit termenul „ecocritică”: „William Rueckert may have been the first person to use the term ecocriticism” (Barry 2009: 240). Fragmentele traduse fac parte din studiul său „Literature and Ecology: An Experiment in Ecocriticism”/ „Literatură și ecologie: un experiment al ecocriticii”, apărut în Iowa Review (1978).
Literatura și biosfera
Problema actuală, după părerea celor mai mulți ecologiști, este găsirea unor modalități prin care să salvăm comunitatea umană de la a se autodistruge, ca rezultat al distrugerii naturii. La acest fenomen se referă ecologiștii când vorbesc despre motivul tendinței sinucigașe, autodistructive a umanității, motiv inerent și evident în atitudinea noastră paradoxală asupra naturii. Trebuie găsite soluții practice și teoretice pentru această problemă, trebuie să găsim un teren comun, unde cele două comunități – cea umană și cea a naturii – să coexiste, să coopereze și să se dezvolte în biosferă. Mai toți ecologiștii de seamă și preocupați cu adevărat de problemele de mediu (Aldo Leopold, Ian McHarg, Barry Commoner și Garret Hardin) au încercat să dezvolte viziuni și perspective care să poată fi folosite, aplicate atât în domeniile sociale, economice, politice, cât și în spațiul personal al celor care vor să ajute la atenuarea deficiențelor. Din acest motiv ecologia a fost înțeleasă ca fiind o știință subversivă, toate viziunile ecologice fiind radicale și încercând să răstoarne și să submineze creșterea continuă a economiei celor mai dezvoltate state industriale. Perspectivele ecologice au în vedere o economie de stat sustenabilă și echilibrată. Toate acestea vi s-ar putea părea total străine de literatură și de tot ceea ce implică aceasta, creația, cititul, predatul și scrierea efectivă a literaturii, dar nu sunt deloc separate. Invoc astfel acum Prima Lege a Ecologiei: „Toate sunt legate de toate”. Aceasta este formularea lui Commoner, dar mesajul legii este unul comun tuturor viziunilor ecologice. Nevoia de a pune în legătură cu întregul până și cea mai mică și izolată parte constituie un raționament intelectual central necesar ecologiei și gândirilor ecologice. Nu este un mod de a-ți influența gândirea, de a te șoca sau nedumeri, este un mod prin care să-ți depășești limitele gândirii și, oricât de absurd ar părea, lucrarea de față este despre literatură și biosferă. Oricum nimic nu este mai absurd decât gândul că omul are dreptul de a face orice își dorește cu natura. Ideea că natura trebuie protejată de sistemul de legi al oamenilor, că pomii (delfinii și balenele, șoimii și cocorii) ar trebui să aibă avocați care să le exprime și să le apere drepturile reprezintă cea mai specifică și mai uimitoare caracteristică a ecologiei.
Căi energetice care susțin viața
Poemele sunt parte din căile energetice care susțin viața.
Poemele sunt echivalentul verbal al combustibililor fosili (energie înmagazinată), dar sunt o sursă de energie regenerabilă, așa cum se nasc ele din matricele gemene, limbajul și imaginația.
Cititul, predarea și discursul critic eliberează energia stocată în poezie în așa fel încât ea să poată curge prin comunitatea umană; toată energia vine din natură, până la urmă, de la soare, iar viața din biosferă depinde de fluxul continuu al luminii soarelui.
Poemele sunt plante verzi.
Poemele sunt plante verzi
Ian McHarg – unul dintre gânditorii cei mai profunzi pe care i-am citit, care a încercat să creeze un nou model al realității bazat pe ecologie – spune că „probabil cea mai mare contribuție conceptuală a ecologiei este faptul că percepe lumea și evoluția ca pe un proces creativ”. El definește procesul creativ ca fiind circulația materiei de la un ordin inferior la unul superior. În natură, spune el, acest fenomen se întâmplă când o parte din energia soarelui este blocată pe drumul entropic. El numește acest proces de creație, prin oprirea cursului energiei, negentropie, din moment ce neagă procesul negativ al entropiei care permite energiei să fie salvată de la dispersări întâmplătoare și să fie adusă într-un câmp creativ. Plantele verzi, spre exemplu, sunt unele dintre cele mai creative organisme de pe pământ. Sunt poeții naturii. Sunt nenumărate moduri în care aceste concepte pot fi aplicate în comunitatea umană, dar mai bine să rămânem la subiectul care ne este la îndemână. Poemele sunt plante verzi ce trăiesc printre noi. Dacă poeții sunt sori, atunci poemele sunt cu siguranță plante verzi care înmagazinează energia pe drumul ei spre entropie. Astfel, nu doar că materia crește de la ordinul inferior la cel superior, dar poemele ajută la crearea unor sisteme de evoluție ce se pot autoperpetua. Ele ajută comunitatea și procesele ei creative și, când energia lor este eliberată și se revarsă peste ceilalți, materia urcă din nou într-un ordin superior. Unul dintre motivele pentru care predarea și armonizarea mediului unei clase de elevi sunt atât de importante (pentru literatură) vine din faptul că acestea intensifică, continuă și asigură un spațiu în care procesul prin care energia stocată de poezii este eliberată, să formeze și să influențeze noi procese creative ale comunității. Cei mai buni profesori (cei mai buni ecologi din clasă) sunt cei care pot genera și elibera cele mai mari cantități de energie creativă colectivă, cei care înțeleg că sala de clasă este un câmp interactiv al unei comunități. Chiar dacă puțini dintre noi, sau poate chiar niciunul, nu înțelege precis cum această idee poate fi folosită în domeniul sănătății biosferei, explorarea acestor concepte este una dintre problemele principale la care ecopoeții trebuie să se refere.
Rueckert, W. (1978), „Literature and Ecology: An Experiment in Ecocriticism”, Iowa Review 9.1, 71-86.
Barry, P. (2009) Ecocriticism.Beginning Theory: An Introduction to Literary and Cultural Theory. 3rd ed., Manchester University Press, Manchester.
Lawrence Buell
Viitorul criticii ambientale
Lawrence Buell – profesor emerit de literatură americană la Universitatea Harvard, specializat în Literatura americană antebelică, pionier al ecocriticii. Fragmentul tradus face parte din ultimul capitol al cărții sale The Future of Environmental Criticism: Environmental Crisis and Literary Imagination/ Viitorul criticii ambientale: Criza ambientală și imaginația literară (Blackwell, 2005)
O analiză mai bună a viitorului se poate realiza dacă am trage linie și am observa care sunt provocările și crizele tipice cu care mișcările ecocritice se așteaptă să se confrunte. Am enumera cel puțin patru provocări: organizarea, legitimarea profesională, definirea unor modele distinctive de cercetare critică și stabilirea importanței lor dincolo de mediul academic. Considerând prima problemă, putem spune că evoluția ecocriticii este una impresionantă. Asociația pentru Studii Literare și de Mediu a evoluat de la micile întâlniri între membrii mișcării la o rețea globală în mai puțin de un deceniu, cu un număr impresionant de conferințe și publicații în toată lumea. [...]
Provocarea legitimării profesionale, în contrast cu cele de mai sus, încă nu a fost depășită, dar situația se schimbă încetul cu încetul spre bine. Ecocritica în literatură și artă, în general, încă nu este tratată în mediul academic la fel ca alte discursuri și probleme, precum cele legate de rasă, gen, sexualitate, clasă socială, globalizare. Pentru fiecare anunț de angajare al colegiilor sau universităților din SUA care vizează o expertiză a studiilor de literatură și mediu există alte câteva de teorie queer și multe altele de studii etnice. [...]
A treia provocare. Ecocritica nu a schimbat cu mult studiile literare sau umanismul eco, ci mai mult a fost absorbită de acestea, în ciuda faptului că primul val de ecocritică a adunat cea mai mare parte din energia cu care s-a lansat chiar din ostilitatea față de teoriile obișnuite. Dar durabilitatea ecocriticii stă în faptul că a introdus subiecte, perspective și arhive noi, nu metode distincte de cercetare. Ecocritica încă nu își poate asuma în fața studiilor literare sau a științelor umaniste originalitatea metodologică cu care studiile literare au fost injectate de formalismul și de deconstructivismul critic.
Dar cât de mult contează ecocritica pentru studiile literare? Contează dincolo de barierele disciplinei sale, afară, în lume, dincolo de zidurile academiilor. Astfel se pune a patra problemă, iar rezolvările ei par mult mai încurajatoare în mediile pedagogice decât în cele ale discursurilor critice. Atât în rolul de profesori, cât și de cetățeni, ecocriticii primului și ai celui de-al doilea val au fost foarte inventivi, au spart barierele tradiționale și și-au trimis studenții direct pe „teren”, i-au inspirat să aleagă domenii eco de studii după absolvire, i-au încurajat să își unească forțele cu activiștii și artiștii, uneori chiar să depună singuri eforturi creative și activiste semnificative. Pe de altă parte, piața publicațiilor ecocritice până acum a fost în principal una academică, iar, în mediul academic, limitată în principal la profesorii și studenții de literatură, având un efect de percolare laterală relativ modest.
Buell, L. (2005), The Future of Envitonmental Criticism, Blackwell Publishing, Oxford