Destul de viu (Autoficțiune)
Am 21. Aștept autobuzul 70, mâncând o prăjitură pe care am luat-o de la capătul străzii. În ultima vreme ascult muzică exclusiv în spaniolă. Pe jumătate nostalgică, pe jumătate liberă de voință.
Oamenii din stație par să se grăbească undeva, toți își țin jachetele în mână. Mă îndrept spre cabinetul doctorului. De fiecare dată când mă duc la doctor, mă aștept la vești proaste.
Ești infertilă
Ești însărcinată
Ai cancer.
Autobuzul a sosit. Întârzii.
Am 41. Stau într-o cameră cu ferestre mari. Mănânc papaya cu granola și niște miere deasupra. Soarele, prin fereastra mare, îmi atinge brațele și îmi încălzește obrajii. E calmantă, această liniște. Nu vreau să mă mișc, dar știu că aștept ca cineva să ajungă acasă.
Un copil,
un iubit,
un vechi prieten.
Sau poate poșta.
Anticipez în tăcere.
Ceaiul meu pare în permanență cald și mă gândesc ce să gătesc pentru prânz. sparanghelul din frigider. Cotletele de miel pe care le-am cumpărat mai devreme azi. Mă gândesc la muncă, vag. La termene limită și bibliografii. La teme și întrebări de examen.
Când mă ridic ca să hrănesc pisica (sau câinele), aud soneria. Mă întorc să mă uit la ușa închisă. Nu
mai am de așteptat.
Am 61. Prietenele mele sunt acolo. Am acest sentiment că îmi este dor de cineva, în ciuda faptului că le am chiar în față. Probabil este nostalgie. Îmi este dor de fetițele care eram. În ciuda acestui fapt, nu mă pot abține să nu zâmbesc la vederea mâinilor lor zbârcite. E o după-amiază fierbinte, suntem undeva lângă un lac. Sorbim vin și vorbim despre un film,
sau o carte,
sau o persoană.
Am început să ne simțim bătrâne. De fiecare dată când ne întâlnim, mă tem că va fi ultima dată.
Realist vorbind, sunt conștientă că suntem sănătoase și că ne vedem destul de des, dar mă gândesc constant și la care dintre noi va muri prima.
Sau mai rău,
ultima.
În timp ce soarele apune afară și spăl vasele în bucătărie, o aud pe Mari țipând din toaletă ceva despre un păianjen mare. O aud și pe Nati cum se dă jos de pe canapea oftând ușor. O aud ducându-se spre sunetul vocii lui Mari.
Situația mă face să chicotesc. Îmi calmează nervii.
Clătesc ultima cană și strig, întrebând „Sunteți bine?”