Despre nașterea unui nou text(ualism)

that’s not writing, it’s typing…

Truman Capote

‍

Sunt multe metode prin care se poate defini digimodernismul, în funcție de impactul cultural pe care îl exercită fenomenele specifice computerizării. Este o teorie complexă pe care Alan Kirby o analizează din diverse unghiuri în Digimodernism: How New Technologies Dismantle the Postmodern and Reconfigure Our Culture (2009) – urmărind textualitatea, muzica, filmul, jocurile video și altele. Începuturile acestei mișcări culturale sunt plasate în a doua jumătate a anilor ’90, odată cu apariția primelor telefoane touchscreen, și se reflectă în tot ce ne înconjoară la nivel cultural, social, tehnologic și politic.

În capitolul The Digimodernist Text autorul semnalează faptul că ne confruntăm cu o nouă formă de textualitate. Pe aceasta o vom urmări și noi aici. Este vorba despre fuziunea dintre tehnologia digitală și textualitate. Cea din urmă are la bază dimensiunea manuală, datorită folosirii ei active de către subiect, prin tastare.

„Textul digimodernist, în forma sa pură, este creat, într-o măsură variabilă, de către cititor, privitor sau de către cunsumatorul textului. Figura consumatorului devine autoritară în acest sens: el/ea creează text acolo unde nu a existat nimic înainte. Nu este vorba despre tipul de lectură care sugerează sensuri; nu există nicio metaforă aici. Într-un act distinct de cel al lecturii sau al vizionării, un astfel de cititor sau privitor oferă lumii conținut textual sau modelează dezvoltarea și progresul unui text într-o formă vizibilă. Acest conținut este tangibil; actul este fizic. De aici provine denumirea de «modernism digital» în care primul termen ascunde un joc de cuvinte: centralitatea tehnologiei digitale și centralitatea degetelor, a degetelor mari care tastează, apasă și fac click în activitatea de elaborare materială a textului” (Kirby 2009: 51).

Într-o accepție comună, autorul creează textul prin secvențiere de cuvinte care se coagulează într-un rezultat de sine stătător. Ulterior, textul este preluat de cititor, citit și interpretat. Rolurile cititorului și ale autorului sunt bine definite. Există granițe rigide care nu sunt încălcate și nu se întrepătrund. Cititorul nu contribuie la crearea cuvintelor și nici nu le ordonează. Este vorba de materialitatea textului, de proprietățile fizice care rămân inviolabile. Textul digimodernist, însă, este creat și de către cititor/consumator în grade diferite. Alan Kirby este interesat de funcționarea textului digimodernist și de forma lui, nu și de conținut. În ceea ce privește o descriere teoretică la nivel de conținut, ea ar putea fi regăsită mai degrabă la Robin van den Akker și Timotheus Vermulen în Metamodernism: Historicity, Affect, and Depth After Postmodernism, unde se vorbește despre „o nouă structură a sentimentului” (a new structure of feeling), respectiv noua sensibilitate a Gen Z. Ea este defintiă ca fiind o „[oscilație] între ceea ce am putea numi – dar ceea ce nu poate, desigur, fi redus la – predilecții postmoderne și prepostmoderne (și de obicei moderne): ironie și entuziasm, sarcasm și sinceritate, eclectic și puritate, deconstrucție și construcție.” (van den Akker, Gibbons, Vermeulen 2017: 11).

‍

Despre „moartea autorului” în era Web 2.0

Alan Kirby propune o taxonomie a principalelor trăsături care se găsesc în textele digimoderniste și pune bazele unui „alfabet digimodernist”. Cele asupra cărora insistă sunt identitatea sau multiplicitatea autorului și reformularea sau intermedierea rolurilor textule. Acestea devin, în diferite proporții, efecte sau cauze ale celorlalte particularități teoretizate de autor, în caracterizarea textualismului digimodernist.

Ideea de autor este resemantizată și revalorizată în plan virtual, deoarece apar multiplicitatea și identitatea ascunsă după pseudonimie. Autorul devine inumerabil și este răspândit în comunități pseudosociale, cum este chat-room. El este multiplu, însă nu colectiv, ca în culturile premoderne, deoarece nu are drept scop crearea unui sens unitar al textului. De asemenea, devine ierarhic întrucât există mai multe straturi de autorat, depinzând de „autocenzurarea” pe care el/ea vrea să o aplice creației. Alan Kirby se referă, în primul rând, la numele de utilizatori (uiux_andreea, anwaaaaaaaa etc.) pe care le folosim pe majoritatea platformelor de social media atunci când scriem un text. În același timp, autori devin și cei care scriu pe Wikipedia, votează pentru Big Brother sau intervin în povestea unui joc video de tipul „jocurilor narative interactive” precum The Walking Dead de la Telltale Games sau Life is Strange. Constatăm contopirea și fluidizarea creatorilor de conținut în mediul virtual întrucât „calitatea de autor digimodernist pare omniprezentă, dinamică, feroce, acută și simultan nicăieri, secretă, nepublicată, irelevantă” (Kirby 2009: 60).

Cum portretul autorului nu mai este bine delimitat, autorul însuși își pierde o parte din autoritate asupra propriului textului și devine cititor. În cazul Web 2.0 putem să avem control asupra propriului text, iar ulterior acesta să fie schimbat cu altul sau modificat. Astfel, devenim mai întâi autori, apoi coautori, dar și cititori ai creției respective, care își pierde treptat așa-zisa „paternitate”. Efectul ne conduce către acțiunea reformulării și a intermedierii între rolurile textuale clasice. Se produce o redefinire a raporturilor dintre subiecții implicați în citirea, scrierea și performarea unui text, iar toate componentele care alcătuiesc întregul unui produs artistic final – autor, cititor, privitor, regizor, producător, ascultător, prezentator, scriitor – sunt interșanjabile și modificabile la nesfârșit. „Utilizator” devine un termen potrivit pentru definirea fuziunii termenilor enumerați anterior. Prin „utilizare” se înțelege implicarea unei tehnologii și deschiderea către multiplicitatea rolurilor canonice.

Criteriul de interactivitate este esențial în definirea textului digimodernist. Individul poate avea acțiuni digitale efective atunci când intră în interacțiune, așadar în dialog cu un text. Dimensiunea textuală s-a deschis brusc, cititorul sau cel care vizionează nu rămâne doar la stadiul de „consumator”, deoarece conținutul creat (re)acționează și răspunde. Consumatorul se joacă cu textul, contribuie la dezvoltarea lui, interacționează cu el. „Interactivitatea” plasează individul într-un raport diacronic cu ce produce, fiind o relație care crește pe parcurs. Ea poate evolua fie pozitiv, prin revenirea și intervenirea utilizatorului asupra textului, fie negativ, prin renunțarea la orice tip de interacțiune cu textul respectiv.

Web 2.0 este o rețea mult mai interactivă decât predecesorul Web 1.0. Interactivitatea implică și continuitatea textului care are un început, însă nu are un final. Cititorii constanți pot deveni oricând autori adăugând, tăind, modificând, reconstruind la infinit. Acest aspect care duce la o oarecare dezordine și inconsecvență, care face ca textul să se dezvolte în infinite direcții imprevizibile. Astfel rezultă și o altă trăsătură, anume hazardul și imposibilitatea de a realiza delimitări în cadrul textului. Evanescența ce poate fi denunțată ca urmare a formei în perpetuă schimbare, rezultat al intervențiilor realizate de către utilizatori, poate face ca produsul cu autor multiplu să nu fie recunoscut ca text.

Alan Kirby amintește de remarca sarcastică pe care Truman Capote o face în legătură cu romanul lui Jack Kerouac: „asta nu e scriere, este tastare”. „Deja e-mailul și SMS-ul au înlocuit, în mare parte, apelul telefonic, care la rândul său a eliminat scrisoarea; am trecut de la scris la vorbit și la tastat, iar în timp ce forma mai nouă poate coexista cu predecesorul său retrogradat, la un moment dat, ceva trebuie să devină învechit. Negocierea acestor aspecte poate fi o provocare-cheie a secolului nostru. Pentru moment, noi, digimoderniștii incipienți, suntem blocați: putem să scriem, dar avem tot mai puțină nevoie să o facem, putem să tastăm, dar nu am fost niciodată instruiți în acest sens. Este o parte a neputinței caracteristice a vremurilor noastre” (Kirby 2009: 71).

Nevoia de a găsi o reconfigurare a anumitor termeni teoretici și de a crea text într-un „alt fel” devine naturală. Digitalizarea revalorizează, la nivel de formă și de conținut, ceea ce cunoaștem și producem, fie ca utilizatori pasivi, fie ca utilizatori activi ai Web 2.0. Alan Kirby caută traseul noului textualism demascându-i procedeele, stabilind principalele particularități ale textului: anonimatul, multiplicitatea și autoratul social (anonymous, multiple and social authorship), reformularea și intermedierea rolurilor textuale (reformulation and intermediation of textual roles), hazardul (haphazardness), evanescența (evanescence), textul în continuu progres (onwardness) și înconjurat de fluid (the fluid-bounded text) și, nu în ultimul rând, aspectul de la care am pornit în definirea conceptului de digimodernism, digitalizarea electronică (electronic-digitality). Realizarea textului derivă exclusiv din universul virtual aflat în cel mai recent stadiu al evoluției internetului.

‍

Bibliografie 

Kirby, A., 2009, Digimodernism: How New Technologies Dismantle the Postmodern and Reconfigure Our Culture, New York, The Continuum International Publishing Group Inc.

van den Akker, R., A. Gibbson și T. Vermeulen, 2017, Metamodernism: Historicity, Affect, and Depth After Posrmodernism, New York, Rowman & Littlefield International.