Despre Cântecul care rămâne același
Dinspre Apus și Răsărit, din Miazănoapte și din Miazăzi,
se-adună drumurile care m-au adus
la centrul meu secret (1)
Întâlnirea nu poate fi decât neprevăzută. E musai ca ambele obiecte aflate pe cale să se ciocnească să fie complet neștiutoare. Așa cum cuvintele înconjoară lucrurile pentru a se putea năpusti mai apoi asupra lor, la fel și obiectele sunt vânate de o anumită aură a viitoarei întâlniri. Clipa care unește obiectele este clipa care desparte timpurile. De-acum, doar înainte și după.
Într-un umblet nesfârșit, această clipă care taie realitatea în două ne condamnă să vedem tot. Noi suntem martorii forței ei hipnotice, martorii vrăjii ei, martorii facerii și refacerii. Ea aliniază timpurile și noi răsuflăm odată cu ea, împreună cu vechea și cu noua ordine, împreună cu toate viitorurile (în majoritatea cărora, știm, nu trăim (2)). Ea e muntele în al cărui vârf se adună tot ceea ce așteaptă să fie înțeles la final.
Plimbarea prin Grădinile Boboli (care a început cu sfârșitul) m-a condus spre o importantă întâlnire cu un loc pe care obișnuiam să-l visez. Un labirint portocaliu, cu ziduri de palat înalte până la cer. În vis alergam încet și mă întâlneam, din când în când, cu câte un om care mergea în direcția opusă. Ne salutam din priviri și ne continuam drumul. Mă tot întrebam dacă nu cumva omul e același de fiecare dată. Nu știam, în vis, să rețin fețe. Și-apoi apărea brusc o senzație de mișcare grea prin nisip și de febră care ștergea totul.
Ne-am recunoscut imediat, eu și labirintul, deși uitasem unul de altul. Uitarea prilejuiește, nu de puține ori, împletirea (atât de necesară) cu tot ceea ce e pe lume. Iar grădinile ascund întotdeauna ceva, mai ales în mijlocul toamnei când nu mai au prea multe de arătat (doar câteva Tephroseris integrifolia ciufulite). Acel murmur al vieții vegetale, acea rețea de limbi secrete, acea sălbăticie în care gândul poate pătrunde doar în deplină singurătate. Buna și fericita singurătate a călătorului, a omului-mereu-pe-drum. Numai și numai în aventura lui lucrurile vor fi mereu noi, deși aceleași.
(A doua zi avea să se întâmple același lucru, cu un alt vis, în alt loc. Dar e firesc. Repetiția întâmplării e la fel de firească. Sunt întâmplări care se declanșează pe sine.)
În seara aceleiași zile, în fața mea, pe scenă, Robert Plant și Saving Grace. Adică cel care cânta, cândva demult, despre cum Cântecul rămâne același. În fața mea, pe scenă, bătrânul de 76 de ani. În fața mea, pe scenă, tânărul de 25. Dar așa e când te lași purtat prin timp de sunet, de ascuțimea și de blândețea lui, a muzicii, a cuvântului spus cu voce tare. Nu există mai multe variante. N-au existat niciodată. E numai una, cea care le trăiește în simultaneitate pe toate. Întreagă de la bun început, gata să se întâlnească cu mișcarea de neoprit a lumii. Cel care e și pasăre, și leu (cum spune C.) cântă și acum ceva despre un Cântec al tuturor, despre jocul care devine prea serios și se destramă.
Breaking everybody's heart
Singing everybody's song (3)
Și ce frumos își descriu Saving Grace muzica: from a whisper to a scream. Călătoria sunetului lor este, ca orice grozavă călătorie, doar cu aparent sfârșit. Precum cartea de nisip (poate deloc întâmplătoare subita senzație de încetineală a nisipului din vis), un spațiu al acumulării, unde se așteaptă ivirea – și inevitabila amestecare – a tuturor lucrurilor.
Sing along
Any little song that you know
Everything that's small has to grow
(And it's gonna grow)
The song remains the same
As we go sliding, sliding
Sliding, sliding, sliding, sliding,
sliding, sliding (4)
(1) J. L. Borges, Elogiul umbrei în Poezii, București: Polirom, 2023, p. 300.
(2) Cum ni se spune în Grădina potecilor ce se bifurcă a lui Borges.
(3) Din Everybody's song, Low.
(4) Din The Song Remains The Same, Led Zeppelin.