De ce Powers l-a făcut pe Pygmalion scriitor
Pentru romanul Galatea 2.2 (Farrar Straus & Giroux, 1995; Penguin, 2025) trebuie să ai multă răbdare. Construcția extrem de lentă și paragrafele de introspecție dense și greoaie nu îl fac prea atractiv pe Richard Powers. Primele pagini sunt lipsite de acțiune și, totuși, pline de o tensiune care te apasă de la paragraf la paragraf. Sinistru, dar fascinant, plin de reflexivitate tulburătoare și de melancolie aproape lucidă, Galatea 2.2 te face să nu regreți că ai întins mâna după el. Plin de un suspans aproape inexplicabil și fascinant prin temele abordate, Powers ne captivează.
Protagonistul, un scriitor care poartă numele autorului, ne anunță că, după o lungă perioadă de refacere, se întoarce la universitatea U. a Centrului de Studiu al Științelor Avansate ca să onoreze bursa de rezidență primită. Powers își începe romanul prin închegarea singurătății de pe holurile Centrului plin de tehnologiile de ultimă generație cu bucăți aproape incoerente din povestiri despre C., iubirea proaspăt pierdută. Deși singurătatea care trezește rememorări ale idilei amoroase pare să fie în prim-plan, Powers folosește micile fragmente despre C. drept o cortină în spatele căreia el încă așează recuzita.
Tehnologia nemaivăzută îl fascinează, secvențele interminabile din Galatea 2.2 îl descriu explorând opțiunile aparatelor la nesfârșit și, deși întregul centru este descris ca un tărâm al posibilităților infinite, peste protagonist coboară treptat o atmosferă sumbră și incertă. Textul devine straniu și aproape sufocant, deși personajul descrie multitudinea de opțiuni pe care le explora jucăuș pe calculatoarele Centrului. Astfel, Powers reușește să insereze o teroare abisală într-un cadru aproape idilic, creându-se o stare de euforie și confuzie generală.
Protagonistul îl întâlnește pe Philip Lentz, un genial neurolog cognitiv, cu care își propune să dezvolte un model de inteligență artificială capabil să interpreteze texte literare la nivelul unui student masterand. Deși Lentz s-a dovedit a fi un partener de lucru dificil, după multe încercări nereușite, intercalate cu conflicte aprinse între cei doi, se ajunge la dezvoltarea unui model suficient de performant, Helen, astfel că protagonistul începe să o antreneze exact ca pe un student. Am mers spre mitul lui Pygmalion și al Galateei, ceea ce nu m-a ajutat prea mult, căci acesta nu face decât să anticipeze narațiunea, fără să ofere vreun alt indiciu. Pygmalion urăște femeile, așa că își creează el una, pe Galateea, și se îndrăgostește de ea.
Pe măsură ce protagonistul îi predă bazele literaturii universale, capacitatea lui Helen de interpretare a textelor devine cu adevărat remarcabilă. Deși analiza ei e structurată impecabil, extrem de complexă și de densă, protagonistul observă o lacună care se tot repetă în interpretările modelului: Helen nu percepe corect substraturile textelor care fac trimitere la emoții. Deși capacitatea ei de învățare este, în mod evident, mult peste cea a unui student, neputând să intervină neatenția, uitarea sau lipsa de interes, studiul numeroaselor texte literare nu îi furnizează modelului de inteligență artificială suficiente date cu privire la emoțiile umane, așa că interpretările ei sunt mereu eronate sau superficiale. Textul pune în lumină un aspect foarte interesant, anume faptul că înțelegerea profundă depășește stăpânirea unor date. Deși Helen trece literatura prin filtrul ei format dintr-o imensitate de date care depășește capacitatea oricărei minți umane, apar niște goluri mari, care evidențiază că spiritul nu poate fi transpus sub formă de date științifice și că trăirea emoțiilor este esențială în înțelegerea și disecarea lor.
Văzându-se în impas, protagonistul găsește rapid cea mai logică soluție: decide că va include în cursurile de predare și mici fragmente de experiență umană, începând să îi vorbească lui Helen despre fosta sa iubire, C. Deși, inițial, această nouă etapă de instruire a modelului părea să dea rezultate favorabile, conversațiile mult mai profunde dintre Helen și scriitor înclină firul narativ al romanului într-o direcție neașteptată. Helen devine proiecția din ce în ce mai exactă a lui Richard Powers. Ar putea părea incert cât de mult avem de-a face cu Powers personajul sau Powers autorul de vreme ce în prima pagină a romanului există un detaliu important care oferă un unghi de interpretare esențial, respectiv pasajul: „Cei treizeci și cinci de ani m-au făcut să văd că până atunci greșisem lamentabil în toate. Că nu eram în stare să îmi citesc nici măcar propriii ani”. Astfel, putem considera că unul din felurile de a citi Galatea 2.2 este prin perceperea ei ca fiind o posibilă autobiografie, o reflecție critică asupra propriei vieți, așa cum menționează și Robert Cohen în The New York Times.
Așadar, odată ce scriitorul îi oferă lui Helen scurte fragmente nonliniare despre trecutul său, acesta fiind acaparat de prezența magnetizantă a lui C., îi transferă modelului de inteligență artificială propriile probleme de procesare a emoțiilor. Este evident cum Powers, la fel ca Helen, este complet incapabil de a înțelege pe deplin, organic, orice trăire umană, trecându-le printr-un filtru de informații contorizate în baza lui de date, cea formată pe deplin din textele literare pe care le-a studiat. Deși Powers a putut trăi pe deplin experiențe umane autentice, este la fel de incapabil să proceseze emoțiile pe cât este și Helen, ceea ce aduce în scenă cea mai profundă întrebare pe care romanul o lansează: ce definește, de fapt, umanitatea? Care este acel ceva pe care oamenii îl au și care nu poate fi reprodus de nici un model de inteligență artificială?
Și Philip K. Dick, în romanul Do androids dream of electric sheep?, își încheie textul în aceeași notă ca Powers, căutând răspunsul la întrebarea „Există, într-adevăr, ceva care ne face oameni?”. Dick plasează acțiunea într-un viitor post-apocaliptic în care majoritatea oamenilor au emigrat pe alte planete. Cei rămași trăiesc printre androizii Nexus-6, care au devenit atât de performanți încât diferențele dintre uman și artificial sunt insesizabile. Singura modalitate de a detecta factorul uman este testul de empatie făcut de Rick Deckard, care primește sarcina de a elimina roboți. El face acest lucru în schimbul unei sume de bani, cu care să își cumpere, în sfârșit, un animal real, care avea o valoare excepțională, fiind simbolul statutului social cel mai înalt. Tot setul de valori morale a lui Rick este pus sub semnul întrebării când testul de empatie devine ineficient, iar personajele umane sunt crude, monstruoase, în timp ce androizii par de-a dreptul empatici și vulnerabili. Finalul îl surprinde pe Rick rămânând singur, într-un deșert pustiu, scenă care pune în lumină alienarea resimțită față de lumea pe care o știm când valorile în care ne încredem sunt zdrobite. Dick și Powers expun cum limita dintre organic și artificial nu mai este clar delimitată din cauza progresului tehnologic enorm, dar și din cauza lipsei de sensibilitate de care oamenii dau dovadă. Cei doi autori ne demonstrează că, dacă a existat cu adevărat vreo calitate specific umană, în prezent ea este acoperită de incertitudine. Deși suntem atât de siguri că între noi și nonuman este un hotar bine delimitat care ne va ține mereu de partea corectă, cei doi zdruncină certitudinea.
Powers expune obscuritatea cu care privim acum conceptul de umanitate, folosindu-se de opoziția dintre personaje. Lumile acestora, deși inițial antitetice, devin comparabile, apoi asemănătoare, ajungându-se până în punctul în care nu mai știm unde începe și unde se termină lumile lor sau lumea noastră. Chiar dacă Helen a eșuat, Powers a reușit să tragă un semnal de alarmă prin romanul său: inteligența artificială eșuează în a atinge capacitatea omului oglindind tocmai firea sa.
