Cică dacă pui o scoică la ureche

Cică dacă pui o scoică la ureche, auzi marea, așa mi-a zis tataie. Știe el, de când l-au trimis la Mangalia să livreze brânză la nu știu ce restaurant, că se îmbolnăvise șoferu’ care trebuia să vină din oraș și tataie e singuru’ din sat care știe să conducă. Auzise și el de faza asta cu scoica de la nu știu ce prieten care venise să facă concediu’ aci în sat. Când mi-a zis mie, am belit ochii la el și l-am întrebat că cum, da’ mama a auzit și ea și s-a supărat, a zis să nu-mi bage prostii în cap că io tre’ să stau să vad de oi, nu să-mi umble mintea la mare și alte prostii. Atunci s-a făcut tataie că ma ia in spate să dăm fân la vacă, da’ de unde, că ne-am întins cu burta la soare pe căpiță și-mi zise în continuare cum a ajuns el la Mangalia. A dus brânza unde trebuia s-o ducă – ți-am zis io, ba țâcă, ca brânza noastră e mai buna ca a lu’ tac-tu, că altfel vedea brânza lu tac-tu Mangalia, nu brânza noastră... mă rog. Ce ziceam? Da... a lăsat-o acolo la restaurantu’ ăla dă bogați și după, fuga, direct pă plajă. Când a ajuns, a crezut că-i beat. Cică părea că se topise ceru’ și înghițise uite-așa o bucată din pământ, până aproape de picioarele lu’ tataie. Numa’ niște bărci aproape de orizont făceau să înțelegi că aia e apă, nu cer. În rest, numa albastru, de jos, până sus. Ciudat lucru și bărcile astea, cum plutesc ele așa... Mă rog, și cică marea, aia mare, nu aia din scoică, se aude așa... de parcă respiră vântu’. Știi cum respiri tu după ce alergi să nu te bată tac-tu? Așa e și cu vântu’ și marea. Și se duce bunică-miu să caute o scoica de-aia, sa vadă dacă se aude la fel. Îl învățase prietenu’ ăla că tre’ să fie răsucită nu știu cum... Găsește una, o ia, o pune la ureche, cam cu rușine îți dai seama, ditamai omu’ să ia pietre dă pă jos să asculte la ele, o fi zis ăia ca e cu capu’. Da mă rog, o ia, o pune și să rămână înțepenit! Era marea, mă! În scoică! Nu-i venea să creadă! S-a pus jos în cur ca un copil, cu o mana ținea scoica la ureche și cu cealaltă mângâia valurile. O ureche auzea marea mare, cealaltă marea mică. Și se uita la ceru’ care nu se mai termina și la spuma care-i intra printre degete și a zis că atunci l-a simțit pă Dumnezeu. Ee, acuma, știi cum sunt babacii ăstia, naște vaca doi viței și gata, Dumnezeu. Oricum, avusese dreptate mama. Toată ziua am rămas prost pe căpiță, mă uitam în sus și-mi imaginam ca ceru’ are valuri – și de atunci, numa’ la Mangalia mă gândesc. A adus tataie scoica aia acasă... da i-a vândut-o Nenea Tache în anu ăla cu seceta... O ține ăsta în vitrină, lângă chinezăriile alea frumoase, nu lasă pe nimeni să se atingă de ea. Păcat că i-a dat-o... Aș fi vrut și eu să ascult măcar o dată. Da’ ascultă-ma pă mine, chiar dacă tre’ să mulg fiecare vacă din satu’ asta de trei ori și să scot la păscut toate turmele de oi, o să strâng bani și o să merg să văd și io marea asta... Și dacă promiți că te ții de școală și îi asculți pe mă-ta și tac-tu poate te iau și pe tine. Acuma hai, închide gura că n-ai văzut pă dracu’ și fugi după oaia aia că uite-o, scapă din turmă.