„Ceilalți” – între luciditate și iluzie
În ansamblul prozei contemporane românești, Ion Manolescu ocupă, prin Ceilalți, un loc neobișnuit. Pe de-o parte, pentru că încadrarea acestui roman într-un gen literar bine definit este dificilă, iar stabilirea unei subcategorii exacte căreia să îi aparțină este, în toată puterea cuvântului, imposibilă.
Umor? Pe deplin: ironie și autoironie, sarcasm, caricaturi sociale și chiar parasociale, politice și personale, de care nu scapă nimeni, nici măcar cititorul. Istorie? Reală, alternativă, real-alternativă, dar niciodată de manual școlar, plictisitoare sau trunchiată, ci oarecum secretă, surprinzătoare, mai puțin detaliată decât un cod al lui Da Vinci, dar mai credibilă în esență. Dragoste? Cvadruplă, cu triunghiuri amoroase care devin patrulatere, cu un anumit nivel de orbire și asurzire, de felul celor care survin unei grenade tip flashbang, nu din felul celor înnăscute, căci, surpriză rar întâlnită în romanele de dragoste, protagonistul este conștient și depășește, cu timpul, acest văl vizual-auditiv. Mister? Intrigi bizare, bine împletite, dirijate de ceilalți pe întreg parcursul romanului și chiar dincolo de el, până în însăși această critică, până în clipa în care va fi, la rândul ei, citită și criticată.
Florin Chirculescu numește Ceilalți „un haos bine temperat”. Aș adăuga polifonic, organic, recognoscibil, confesiv, social, dar sintagma și-ar pierde din impact. Ce-i prea mult strică, ce-i prea puțin nu ajunge (Yuki-San ar fi spus ceva asemănător). În acest amestec haotic, dar temperat, se adaugă, cu un oarecare exces care conferă protagonistului credibilitate prin pasiuni (obsesive), o gamă variată de benzi desenate, filme și seriale, cărți și muzică. De la Pif la Flash, de la Basic Instinct la Dune, de la Petrarca la Armin van Buuren, ceilalți s-au infiltrat în toată cultura. Și pe bună dreptate, căci, prin această variație culturală, Manolescu realizează ceva ce nu mulți scriitori reușesc, și anume complexitatea ființei umane. Că este a lui Alexandru Robe ca protagonist, a Laurei, a Sarinei, a Clementinei, sau a lui Chris ca interese amoroase, sau poate ale lui Sfințescu și Max ca sfătuitori de elită, ale celorlalți și ale celorlalte personaje, nu contează; complexitatea este acolo – și este autentică, plină de sens și, uneori, lipsită de el, așa cum este natura umană. Manolescu își revarsă talentul în mod vizibil în creația sa, iar romanul ajunge să fie dirijat de personaje pe care le poți cunoaște, înțelege, aprecia, detesta, dar care sunt, indubitabil, reale.
În prim-plan, Alexandru Robe este un protagonist atipic. Persoana I tinde să introducă un narator-personaj nesigur, nedemn de încrederea cititorului; nu este în totalitate o excepție de la regulă în acest sens, dar este un caz rar de narator-personaj lucid care conștientizează în permanență erorile sale, care reușește să se înțeleagă pe el însuși într-un mod profund, în stilul autobiografiilor scrise pe final de viață, când întreg parcursul existenței omului îi este înfățișat clar, cu fiecare permutare distinctă într-un imens ansamblu. Alexandru Robe își recunoaște problemele, le critică cu reticență, pendulează între regret și asumare, deși nu mereu totală, iar Manolescu, prin Robe, încearcă să interacționeze cu cititorul – sau cu el însuși, cu propria conștiință, ori cu ceilalți, dornici să îi rumege prin amintiri. Inedită manieră de captare a atenției și de păstrare a interesului, adresarea lui Robe către cititor și întrebările, răspunsurile, reacțiile generale ale audienței sale completează dinamismul romanului. Ce-i drept, pe alocuri adresările sunt forțate, puțin prea rigide, sau pur și simplu introduse în pasaje inoportune. În mare însă, rezultatul este cel dorit, iar proza lui Manolescu, deja antrenantă, capătă alura unei conversații. „Mi-a vorbit romanul” ar fi un mod simplu de a spune că intenția autorului s-a transpus cu succes în mintea mea.
Totul se desfășoară pe fundalul unei permanente incertitudini. Identitatea fiecăruia e difuză, alterată de prezența enigmatică a acestor celorlalți simbolici, dar și de (in)capacitatea protagonistului de a fi sincer. Într-un fel, alterarea realității pe care Alexandru Robe o pune pe seama celorlalți este o oglindire paratextuală a alterării pe care el însuși o creează, ca narator-personaj, pentru cititor. Ceilalți dispune de prezumția de nevinovăție în minciuna pe care o servește cititorului: o minciună necesară, care nu deformează realitatea, ci servește drept filtru pentru a o face suportabilă. În acest sens, romanul poate fi interpretat nu ca o confruntare între adevărat și fals, ci ca o prezentare a mai multor adevăruri ce țin de perspective distincte. Manolescu oferă perspectiva lui Robe și a celorlalte personaje tocmai pentru a face acest concept mai digerabil.
Narațiunea absoarbe elemente din cotidian, din absurd, dintr-un prezent în care granițele dintre personaj și cititor devin permeabile, interacțiunea dintre cei doi devine recomandare. Ca Alexandru Robe, Manolescu scrie matematic, psihologic extrem, de o (i)raționalitate care conferă întregului roman un aer mecanic, justificat prin perspectiva semi-fatalistă și determinismul rece, mecanic, unde experiențele umane sunt traduse în algoritmi și reacții prestabilite, unde organicul este perceput ca artificial pentru a căpăta sens. Manolescu explorează o voce narativă unică, cu influențe de literatură SF și punk, dar nu în lumea ficțională a cyberpunk-ului sau a cassette futurism-ului, unde tonul distinct al lui Alexandru Robe ar fi ancorat fără contextul romanului, ci în cea a prezentului adevărat, palpabil și atotînconjurător pe care îl trăim.
Deși bogat în erotism și povești de dragoste disecate într-o manieră aproape ostentativă, Ceilalți, așa cum spune Florin Chirculescu, nu este un roman de dragoste. Romantismul prezent este unul rece, o serie de experimente la care protagonistul se supune pentru a contura imaginile unor relații diferite între ele, dar, în general, cu același rezultat. Tocmai această distanțare față de convențiile genului devine un instrument narativ ce îi permite lui Manolescu să sondeze complexitatea emoțiilor umane, să dezbrace sentimentele de clișee și să le expună în nuditatea lor, uneori brutală, alteori ironic temperată. În locul unei pasiuni mistuitoare, găsim aici intimitate analizată la rece, relații în care dorința se confundă cu curiozitatea, iar vulnerabilitatea nu duce la catharsis, ci la o conștientizare aproape analitică a limitelor propriei afectivități.
Mai optimist decât Camus, mai realist decât Beckett și Ionesco, Manolescu are ceva din Murakami și Kafka, dar este, în același timp, distinct față de orice am mai citit până acum, iar Ceilalți este un roman cu multe substraturi care merită explorate, aprofundate, chiar recitite. În fond, fiecare (re)citire a romanului poate fi diferită, modificată de ceilalți înșiși și de mai buna înțelegere a cititorului. Un roman nu se citește niciodată la fel de două ori, pentru că nici cititorul, nici ceilalți nu mai sunt aceiași. Un ultim principiu nescris al lui Yuki-San, adăugat după ce maestrul japonez a avut plăcerea de a citi cartea lui Manolescu.
