Cântec copiilor născuți puțin după World Wide Web
Volumul care deschide noua colecție Lyrix a Editurii OMG, Noaptea meduzei (2025), este o radiografie a unei generații rănite din toate direcțiile, pentru care poezia devine condiție de supraviețuire și chiar singurul instrument capabil să aducă dreptate. La fel ca majoritatea poeților din cadrul Școlii de la Brașov, și Florin Gherman, prin cele douăzeci și două de poeme ale sale, construiește un imaginar complex, confesiv. Traumele premature, de la violența fizică la privarea de iubire, coexistă cu momente de blândețe specifice copilului care simte totul mult prea intens pentru propriul său corp: „am inventat blestemul/ prin care să-ți iasă/ voma pe nas/ ca lava de pe muntele Etna/ eu băiatul nedorit al vrăjitoarei [...]/ e blestemul de care nu poți scăpa/ pentru că ai făcut-o/ pe Ema prietena mea din copilărie/ să se bage-n cadă/ și să-și transforme trupul într-un câmp proaspăt arat/ ce n-a mai prins dimineața”. Astfel, poezia devine un modus vivendi, un spațiu în care evenimentele tragice pot fi asimilate. Punând sub lupă aspecte intime, poetul reconstituie momente ce aduc în centru inocența copilăriei: „apari în fața mea ca o hologramă/ proiectată pe nucul în care ne cocoțam/ să împărțim cornulețele primite de la școală”. Grija adusă de prieteniile sincere („in and out/ Dan și-a scos mănușile/ și le-a întins către mine/ zicându-mi că sunt prietenul lui cel mai bun”) devine catalizatorul echilibrului emoțional, oferind un refugiu în fața traumei și un punct de ancorare în lumea copilăriei.
În același timp, volumul se îndreaptă către ecopoezie mai direct și mai adânc decât pare — marginea pădurii, puiul de vulpe, ciulinii, gâzele după-amiezilor de vară, meduza și lanurile de floarea-soarelui devin martorii unor evenimente grotești, tragice, creând un contrast dur și sarcastic pe alocuri, care trage un semnal de alarmă legat de lumea în care trăim: „și ce dacă orașul mă înghite/ și ce dacă oamenii străzii mănâncă resturile altora/ și ce dacă a rămas în urmă/ și ce dacă mulți sunt cu frânghia la gât/ și ce dacă copiii sunt/ împușcați în cap și femeile violate/ ciupercile au crescut și anul ăsta”. Plantele și necuvântătoarele par să-și continue ritmul, indiferent de injustițiile sociale ale oamenilor, accentuând absurditatea și criza lumii contemporane, oferind totodată o formă de rezistență simbolică. Sensibilitatea provenită din durere se construiește ca „o seră 5D cu nesfârșită vegetație”. Aici, fragilitatea primelor amintiri coexistă cu ritmul naturii: ciupercile cresc neobosite, semințele prind rădăcini, iar lumina pătrunde printre crengi ca un remediu pentru traumele trecutului. În acest univers viu, ecopoeziei i se alătură un înveliș meta. Sub acest strat, atât memoria, cât și realitatea digitală se suprapun. Se reflectă modul în care percepția asupra lumii este modificată de tehnologia la care „copiii născuți puțin după World Wide Web” au fost expuși. Tranziția din organic în lumea digitală actuală, în care experiențele senzoriale și afective sunt traversate de dark web, dubstept A.I. și poate viață în L.A.N., creează un teren poetic în care suntem, de fapt, mai slăbiți („acum opt ani mintea mea/ era un insectar de albine [...]/ am văzut cum universul digital/ crește în și printre noi”).
Obiecte minore precum șervețelele cu personaje din desene ca Winnie the Pooh, un tricou cu serialul Gravity Falls sau o căciulă cu Spider-Man devin pentru noi, colegii de generație, artefacte ale copilăriei, care aduc o nostalgie colectivă, iar personaje precum Cătălina, Vlăduț, Crina sau Matei completează această lume afectivă și ajută fiecare cititor să redescopere amintirile uitate în timpul creșterii – cu toții știm la ce mă refer. Este vorba despre acele conversații din timpul jocului sau înainte de cursuri care au avut o însemnătate mare, dar s-au pierdut între timp, iar acum ne emoționează din nou profund.
Ultimele poeme adâncesc cititorul în realitatea actuală și ne aruncă în fața problemelor maturității, aprofundând sentimentul de trecere a timpului („viitorule cu mulți pixeli putere/ a existat un moment când/ cineva m-a îmbrățișat atât de puternic/ încât raionul de legume/ a devenit locul în care/ mintea mea a ieșit din vortex”). Oamenii se depărtează, incertitudinea persistă, o singură promisiune rămâne stabilă – „scumpa mea generație bi/ trans hetero/ sci fi/ crescută cu/ eu te-am făcut/ eu o să-ți arăt frumusețea/ exploziilor solare”, o asigurare solidară și blândă, un legământ prin care se recunosc diversitatea, rănile și fragilitățile acestei generații. Noaptea meduzei este o declarație de recunoaștere a greutăților umane, oferind înțelegere și alinare din propriile colțuri vulnerabile.
