Căminul D din Grozăvești e un muzeu de frigidere goale

Cinci etaje de muzici diferite, un lacăt mare pe sala de lectură, uși, bare, podea, toate – reminiscențe comuniste prezente peste tot în lumea din 2025. Ceva e altfel. În fiecare an, 540 de camere înseamnă 540 de începuturi. Între aproape patru pereți se construiesc alte idei, alte frustrări, alte disperări și, desigur, alte întrebări.

Grozăvești e tânăr mereu. Ca toți studenții și studentele lui. Toți oamenii ăia care își cară bagajele pe cele 100 de trepte pe care le-am numărat în fiecare duminică seară ca să cred că mai e puțin până la etajul cinci. Toți oamenii ăia care își găsesc locul la Buzunar, care vorbesc tare despre orice și care își lasă țigările într-un borcan spart de pe pervaz.

Într-o zi am găsit ușa deschisă spre scara către acoperiș. Ieșeam în fiecare după-amiază cu ceilalți colegi de la Litere ca să vedem apusul clar, fără urmele de pe geamurile noastre. Fumau Kent 8 lung, dar eu nu fumam atunci, că nu e bine, că eu nu știu să mint și sigur uitam țigările în Logan când veneam acasă și, oricum, am vocea deja groasă.

Colegii mei de cămin și de facultate ascultau și trap, și rap și cam atât. Eu purtam un tricou cu Nirvana pe care îl aveam din liceu și pe care l-am declarat cel mai bun din toate șifonierele în care va ajunge vreodată. Îmi făceam mereu cozi groase cu tuș negru, ca să nu se vadă ca am ochii mari și față de copil când râd. Oricum nici nu mai râdeam așa de des.

Au închis ușa curând, așa cum închideau și bucătăriile în care dădeam petreceri ca să nu uităm ca suntem studenți. Sala de lectură nu a fost niciodată deschisă, așa că, în sesiune, învățam pe holuri, pentru că, în cameră, colega mea învăța la literatură veche cu voce tare și ea era la subiectul 20. Eu trecusem de 27 și, dacă mă gândeam în timp ce coboram scările spre spălătoria de la parter, tot nu știam când au apărut primele scrieri în limba română.

Oamenii mari care aveau grijă de cămin pentru bani erau tot vechi și învechiți, până la urmă.