Cămin

Literatură | Proză

Nu îmi venea să cred că în sfârșit am ajuns. Dintr-o dată, cutia din brațe nu mi se mai părea grea deloc. Deși nu aveam nici o mână liberă, am reușit să țin cu bărbia pe capacul cutiei fișa de repartizare pe care secretara a scris în scârbă și extrem de pe grabă, așa cum scrie orice secretară, numărul camerei: 303. Îmi ridic ochii la ușă, verificând încă o dată numărul ieșit în relief. Mă întorc spre mama. Deși fața îi era pe jumătate acoperită de lampa lunguiață cu picior pe care am adus-o de acasă, nu puteam să nu-i observ ochii înlăcrimați. M-a lovit amețeala cu aceeași putere cu care marea lovește pietrele la malul mării. Cutia a devenit subit cu zece kilograme mai grea. Mâinile mi s-au înmuiat și îmi tremurau în timp ce mă sufocam cu nodul din gât care părea făcut din sârmă. Mă aplec cât să ajung cu mâna în dreptul găurii, bag cheia și învârt. Sau cel puțin încerc să învârt, pentru că deși cheia a intrat, semn clar că e cheia potrivită, era de neclintit. Mai încerc o dată. Tot nu reușesc. Mama se apropie și mă dă la o parte, învârte cheia cu o smucitură și apasă pe clanță. Deja înăuntru fiind, îmi spune:

– Trebuie învârtită mai tare aia.

„Promițător început”, mă gândesc. Clipesc prelung ca să prind curaj și pășesc și eu în cameră. Impactul cu camera infectă de cămin a fost cum nu se poate mai brutal. M-au orbit razele de lumină care veneau de la geam în primele momente, iar când am deschis bine ochii am realizat cu groază că preferam să mă orbească lumina. Aerul era absolut insuportabil, îmbâcsit și sufocant, așa că am lăsat cutia pe una dintre saltele și m-am repezit la cele două geamuri enorme care erau față în față cu ușa. Le-am deschis pe amândouă și, acum că eram cu spatele la cameră, mi-a mai luat un moment până să îmi fac curaj și să examinez realitatea. Când m-am întors spre cameră, și mama examina la fel de oripilată noua noastră problemă. Paturile supraetajate aveau un cadru de fier forjat care arăta de parcă e făcut dintr-un gard de vilă reciclat, fapt care n-ar fi fost o problemă dacă barele de susținere ar fi fost de grosime triplă. Cadrul nu părea în stare să susțină cele două saltele goale, nici nu se punea problema de două studente pe ele. Dulapul din spatele paturilor m-ar fi făcut să râd dacă aerul cald și înecăcios nu mi-ar fi știrbit orice urmă de amuzament pentru că se vedea clar că e compus din cine știe câte foste obiecte, având trei mânere diferite și uși de două culori și două mărimi. Când mama a tras de unul dintre mânere, un scârțâit asurzitor a umplut toată camera. În cealaltă parte a camerei, adică la mai puțin de un metru de pat, se aflau un scaun și un birou prăfuit care aveau deasupra două rafturi bătute în perete. De-a lungul aceluiași perete era, mai în spate, o chiuvetă care avea în scurgere fire de păr prinse în dâre de mizerie.

– Ar trebui să ne apucăm, e clar că o să dureze, zice mama închizând cu același sunet asurzitor dulapul jecmănit. Deși îmi simțeam ochii injectați de soluție dezinfectantă, ștersul prafului a fost chiar plăcut. M-am întors în cameră cu găleata plină cu apă și soluție. Înmoi mopul, îl storc cu mâinile și încerc să șterg pe jos. Nici măcar nu atinsesem jumătate de cameră că a trebuit să mă opresc să clătesc mopul care era atât de murdar încât trebuia să-l spăl în chiuvetă ca să mai poată fi folosită apa din găleată. De acum încolo, senzația mizeriei care se scurge printre degetele din mop în chiuveta care putea fi considerată focar de infecție studiabil este ceva ce nu cred că voi putea da uitării nici în cele mai fericite clipe ale vieții mele. După patru spălări pe jos am decis, mai mult din pricina frustrării și stării de rău care se instalaseră, că e suficient. Acum că se aerisise, totul era măcar relativ curat, iar mama punea așternutul pe patul de sus, camera minusculă devenise aproape suportabilă, scăldată în lumina gălbuie a soarelui bucureștean. Deși nu apucasem decât să presar ici colo lucruri de ale mele, spațiul era în mod clar deja cucerit. Teancuri de cărți de care n-am putut să mă despart pe birou, bolul meu preferat pe raft și parfumurile de la chiuveta curățată fac camera să-mi aparțină cu adevărat. Mă întorc spre mama care stătea descumpănită în mijlocul camerei, parcă refuzând ideea că a venit momentul în care trebuie să mă lase singură. Se uită pierdută la geanta ei de pe scaun până când s-a trezit ca din transă, și-a lăsat telefonul să cadă în geantă și a oftat adânc cu ochii strânși.

– Păi, cred că... Îmi zâmbește strâmb, extrem de forțat, și își deschide brațele.

Fac un pas către ea și o strâng în brațe mai tare decât am făcut-o vreodată până atunci. Dintr-o dată, nu-mi mai puteam aminti nici măcar una dintre certurile în timpul cărora fugeam în camera mea cu lacrimi în ochi și îmi promiteam că o să învăț suficient cât să pot pleca pentru totdeauna. Mi-au rămas doar amintiri călduțe și dulci. Singura durere legată în vreun fel de mama a devenit, în acel moment, tocmai plecarea ei.