Bunica e extraterestru

Când eram de vreo 9-10 ani credeam că bunica e extraterestru. Nu arăta deloc ca oamenii din jurul meu. Toți erau înalți, zvelți și tineri. Și mama, și tata zâmbeau, râdeau și făceau des glume, mamaia niciodată. Bunica mea era un omuleț mic de statură și tare durduliu. Mi se părea incredibil ca un om să aibă forma asta, așa că mult timp am crezut că e un reptilian malefic sub straturile acelea de slănină și piele. Cel mai greu îmi era noaptea. Aveam o casă mică, din două camere, într-una dormeau ai mei, în cealaltă dormeau surorile mele, eu dormeam cu mamaia într-o cămăruță lipită de casa mică. Atunci când mă puneam în pat cu ea eram tare precaută. Stăteam doar cu fața spre ea, să văd dacă își leapădă pielea și se așază lângă mine ca marțian, dar mereu mă înghesuia cu forma ei bondoacă. Altă chestiune ce mi-a ridicat suspiciuni era ora neobișnuit de timpurie la care se trezea. Zicea mereu că are multă treabă și că n-are timp de stat. Toată ziua își găsea de muncă, de la smuls iarba cu mâna, la cules boabele de struguri de prin gloduri după ce ai mei culegeau via, la adunat grăunțele din ogradă după ce se aducea porumbul de la bucată. Mereu se plângea de oase, dar niciodată nu se oprea din ce făcea, asta mă făcea să cred că mai mult o deranjau bujiile și garniturile costumului ei de om. Nu știu când ideea cu extraterestrul a dispărut, cred că odată cu adolescența. A revenit după ce-am văzut-o pentru ultima dată la biserică, stătea cuminte între pânze albe și nici după trei zile nu-și schimbase culoarea deloc.