Atunci, când o studentă...

(fragmente de roman)

‍

Atunci, când o studentă de douăzeci și ceva de ani a fost ucisă brutal de către tatăl ei, ce să mai cred? Era plecată de doi ani la studii în Marea Britanie, în Bristol. N-a găsit în acea perioadă niciun fel în care să se întoarcă acasă, în satul ei natal din Dobrogea. Familia ei, lipoveni mândri, își continuau viața construind la acea efigie imaginară care ajunge să înlocuiască omul plecat de prea mult timp de acasă. Era deci o fiică la Bristol, în floare, studentă, într-o țară civilizată pare-se, iar o altă fiică în sat, prezentă în amintiri și în fotografii, dar, mai periculos, în proiecții imaginare. Când una dintre ele pica un examen la facultate, cealaltă, plimbându-se alene prin sat, participând la slujbele de duminică, era premiată cu coroniță, promitea multe părinților de acasă. Iar atunci când una se obișnuia cu gustul amar de Guiness prin puburi, cealaltă culegea flori de soc sau eviscera un pește – cu cuțitul mamei, ba chiar cu mâna mamei!

Într-un moment cele două fete se întâlneau. Când cea din Anglia revenea, seara, în apartamentul închiriat împreună cu câțiva colegi din Europa de Est, se închidea în camera cu geamul deschis spre o coloană de aerisire din centrul construcției, încerca să schimbe aerul și ignora mirosul de mucegai venit de-afară – atunci se punea să plângă pe scaun, încet, cu ochii deschiși, ca în visare. În același moment, fata de acasă lăsa deoparte Biblia din care citea de vreo zece minute deja cu ochi goi, își ștergea mâinile transpirate de pantaloni, se ducea în sufragerie și împrumuta din lacrimile mamei. Se ducea în dormitor și împrumuta din lacrimile surorii mai mici, se ducea în cimitir agale – cum casa era construită în gard cu cimitirul – și lua din frumusețea bunicii. Atunci amândouă plângeau, una mai adevărat decât cealaltă.

‍

*

Un IT-ist e capturat de pirați pe coasta Nigeriei. Călătorea spre noul lui loc de muncă, pe o platformă petrolieră. O sarcină destul de ușoară, ceva care la el acasă se întâmpla pe când încă era în liceu – digitalizarea arhivei de pe platformă și scrierea unui soft care să faciliteze navigarea printre documente. Un salariu ciudat de mare, cazare și mâncare asigurate, pază armată din partea statului (două bărci ale Gărzii de coastă, la dispoziția angajaților în orice moment). A semnat. Într-o săptămână zbura spre Franța. Din Franța, rapid un avion spre Lagos, chiar pe coastă. Sandviș în avion, taxi asigurat la aterizare și escortă în spatele mașinii. Din drumul spre port n-a înțeles prea multe, soarele bătea prea tare în parbriz și i se reflecta în ochi.

La primirea vizei, instrucțiunile autorităților de acasă și din Africa au fost foarte clare: nu părăsiți platforma, nu mergeți nicăieri neînsoțit și nu întreprindeți călătorii clandestine; prostituția este ilegală (dacă faptul că e de prost gust n-ar fi suficient), produsele sunt puține, la fel ca turiștii; dacă nu le respectați, pericol înalt de jaf, posibil răpire.

Șeful de la compania petrolieră a fost ceva mai succint: 

– Nu te miști niciun inch de pe platformă, got it? Te duci să muncești, not to have fun! Și te asigur că toți muncesc acolo. Du-te și fii ca ei!

Nu e ca și când n-ar fi avut altă intenție. Se întâmplă  rar ca să meargă cineva în Africa pentru a se simți bine. Unii au dat vina pe colonialism. Alții, pe seama anarhiei insinuate după plecarea europenilor. Ba chiar am citit teorii ale conspirației care susțineau că decolonizarea africană a fost voit haotică. Așa, în viitor, africanii se vor întoarce în genunchi către Occident. Ar fi cât se poate de naiv. Conspiraționiștii nu au auzit că în Balcani există o vorbă: „Nu da omului cât poate să ducă!” E valabil pentru toți oropsiții.

Însă după câteva săptămâni de căutări pe internet (Youtube și Wikipedia, în principal), IT-istul și-a promis să nu se îngrijoreze de nimic prea tare. Nici de colonizatori, nici de colonizați, nici de apa amestecată cu țiței, nici de faptul că nu există niciun canal de navigație viabil pentru vapoare mari care să intre adânc pe continent. Niciuna dintre astea. În niște minute se afla deja în port. Mașina fără acoperiș a escortei a plecat repede imediat ce și-a văzut pachetul livrat. În port aștepta un tip de la companie, cu un costum alb și ochelari de soare. Zâmbește într-un fel tâmp, fără să se uite la nimic precis.

‍

*

Îmi imaginam prin liceu cum aș asculta atent și sinuos, cu un interes ascuns care dezgustă spiritele civilizate, dar care află la el acasă în Balcani. Aș asculta și aș falsifica, aș romanța – aș scrie mult și avid din carnea altuia, din sufletul lui, din tot ceea ce este. Desigur că i-aș ascunde adevărata identitate, printr-un gest de maximă grație. L-aș numi Werther, sau Austerlitz, sau Gaustin – doar dacă e bulgar fugit de acasă, ascuns de rude -, sau poate doar Victor. Naratorul ar sta atunci ca o fantomă în spatele lui (sau în fața lui, dacă se-ntâmplă să stea la o cafea), vampirismul profitor al autorului influențându-l ca o tară. Între autor și narator să existe o legătură de sânge, iar, la specia asta aparte de autori-căpușă, naratorul-căpușă să își tragă zemurile vitale din jugulara unui personaj. Iată o relație de maximă lașitate: să-ți alăptezi creația dintr-un altul, iar apoi tu să trăiești dintr-o pură plăsmuire, având impresia că spui mereu adevărul. Și uneori chiar să-l spui. Și să-l spui frumos. Să sune ca o minciună.

Spre norocul meu, n-am dat peste niciun ciudat mai ciudat decât mine, care să nu fie și nebun. N-am avut nici mătuși rebele, nici moșteniri salvatoare. Până și bunică-mea, din spiritul ei acut pragmatic de chimist, m-a hâșâit cu povestiri grăbite despre destinul familiei noastre la începutul comunismului, pe care le-a trăit în întregime.