Ascensiunea autorului în plină criză a studiilor literare
Ipoteza studiului de față – repet – e una suficient de simplă: aceea că a sosit momentul să depășim etapa teoretică a „întoarcerii auctoriale”
Fondator al editurii clujene OMG Publishing, Alex Ciorogar publică în 2025 teza de doctorat intitulată Ascensiunea autorului în epoca globalizării digitale. Lucrarea avea inițial titlul Ecologia înălțării autorului: teorii și ipoteze ale auctoralității în epoca globalizării digitale (1980-2020), detaliu relevant deoarece anunță direcția metodologică a cercetării și, totodată, miza principală în ceea ce privește inovația sa în studiile auctoriale – aspect asupra căruia voi reveni mai târziu.
Cartea lui Alex Ciorogar se impune prin amploarea bibliografiei teoretice, menită să reconstituie cu minuțiozitate evoluțiile și problematicile auctorialității din ultimele patru decenii. Totuși, titlul actual al lucrării poate genera, într-o anumită măsură, așteptări înșelătoare: deși am putea presupune că autorul va sugera o paradigmă teoretică a statutului autorului – una care să clarifice condiția acestuia în context neoliberal și în plin avans al digitalizării și al inteligenței artificiale – el direcționează atenția, de fapt, către criza studiilor literare și nevoia de depășire a ultimului stadiu al cercetării auctoriale: așa-numita „întoarcere a autorului” atribuită, în general, postmodernismului. Această „depășire” nu se realizează printr-un cadru teoretic nou propulsat de autor, ci prin identificarea principalelor motive de stagnare din ultimii ani, analizate prin mai multe relecturi critice și teoretice ale anumitor texte fondatoare în domeniu.
Teoreticianul denunță lectura mecanică a unor texte devenite, în opinia sa, mai curând „citate decât citite” și „învechite” (Ciorogar 2025: 2), dat fiind contextul creat de globalizarea digitală. Este vorba despre eseuri de referință, repere canonice precum Moartea autorului (Roland Barthes), Ce este un autor? (Michel Foucault) sau dezbaterile ulterioare privind „întoarcerea autorului”, texte pe care studiile auctorialității le-au preluat ca locuri comune, fie într-o cheie excesiv estetizantă, fie într-una excesiv ideologizantă. Consecința acestei stagnări teoretice este incapacitatea domeniului de a ține pasul cu transformările accelerate ale prezentului digital. Accelerarea culturală și tehnologică a ultimelor decenii (discutată adesea în termenii „acceleraționismului”) a adus la suprafață fenomene complexe și adesea copleșitoare, pe care critica literară și culturală nu a reușit să le integreze satisfăcător. Stadiul actual al autorului ne pare imposibil de înțeles astăzi doar prin aplicarea grilelor poststructuraliste, postcoloniale sau postmoderne.
Înăuntrul ecologiei cunoașterii
În acest context, contribuția centrală a lui Alex Ciorogar constă în adoptarea unei metodologii alternative – „ecologia cunoașterii” – propuse de Atsushi Akera. Pentru a înțelege specificul acestei perspective, este necesară o raportare la Actor-Network Theory (ANT) elaborată de Bruno Latour, întrucât Akera propune o revizitare și, totodată, o actualizare a cadrului metodologic și descriptiv construit de filosoful francez. Pentru Latour, actorii (umani și non-umani) produc efecte diverse în rețeaua aflată într-un proces continuu de formare, transformare și ramificare. Acest proces are loc într-o „ontologie plată”, unde toți participanții împart același câmp de acțiune.
În schimb, în studiul său, Atsushi Akera propune o reconceptualizare a cunoașterii sub forma unui ecosistem. Diferența fundamentală față de modelul rețelei actorilor constă în accentul pus pe interdependențe, competiții și procese de co-evoluție, asemănătoare celor dintre specii într-un ecosistem natural. Termenul de „ecosistem” funcționează aici ca o metaforă; ea nu implică transpunerea literală a teoriilor ecologice sau evoluționiste în domeniul cunoașterii umane. Mai mult, reprezentarea propusă de Akera este una stratificată și metonimică, constituind o cartografiere atât sincronică, cât și diacronică a relațiilor dintre diferitele entități implicate. Ceea ce urmărește Akera este deplasarea accentului de la un regim explicativ bazat pe cauzalitate la unul de tip metonimic și stratificat.
Cum aplică Alex Ciorogar „ecologia cunoașterii” în cercetarea sa despre autor, ținând cont de faptul că auctorialitatea nu mai poate fi înțeleasă doar ca o funcție discursivă, ci trebuie privită pluriperspectival, ca „un conglomerat algoritmic al ecologiei culturale din care face parte” (Ciorogar, 2025: 359)? Pentru a formula o ecologie a auctorialității extrem-contemporane, teoreticianul pornește de la ideea că auctorialitatea este un range-concept („concept-evantai”), motiv pentru care aduce în discuție trei dimensiuni: „dimensiunea socială a auctorialității” (modul în care autorul este poziționat și/sau recunoscut în câmpul socio-cultural), „informațiile constitutive ale câmpului” (datele, structurile și condițiile istorice și instituționale în care autorul funcționează) și „analiza practicilor materiale ale fenomenului” (mijloacele concrete prin care fenomenul auctorial se produce) (Ciorogar 2025: 107). Concluzia la care ajunge Ciorogar, prin intermediul metodologiei aplicate, îi permite să surprindă patru fațete ale auctorialității, pe care le va analiza spectral pe parcursul cărții, ținând cont de aspecte sincronice și diacronice: figura (autorul ca entitate istorică concretă), forța (dimensiunea ideologică ce susține sursa de creativitate și legitimitate), forma (genurile literare) și funcția (valorizarea instituțională a discursurilor literare generate de autor) (Ciorogar 2025: 360).
O posibilă soluție a crizei?
Reîntoarcerea biografismului în istoriografia literară contemporană este văzută ca un răspuns parțial la criza studiilor literare și, implicit, la senzația de stagnare a cercetărilor din zona auctorialității. Criza este marcată, susține Ciorogar, de trecerea de la întrebări ontologic-epistemologice – „Ce este literatura?” – la întrebări pragmatice – „La ce bun să citim/ studiem literatura?”. Totodată, autorul amintește că nu pot fi ignorate tensiunile ideologice și politice care obligă literatura la redefinirea rolului său în câmpul social, fiind prinsă între presiunile ideologiei de stânga și logica economică a neoliberalismului.
Biografia a fost îndepărtată de către teoreticieni, fiind acuzată de „insuficiență formală” și de „excese psihologizante”. După ce majoritatea gânditorilor de la finalul secolului trecut au subminat și descentralizat noțiuni fundamentale precum subiectul uman, cunoașterea sau istoria, se poate deduce, așa cum sugerează Ciorogar, că „anihilarea autorului a fost, așadar, corolarul uciderii ideii de om” (Ciorogar, 2025: 247).
Biografismul postuman contemporan funcționează atât ca instrument de reglare a studiilor literare, cât și ca răspuns organic la criza acestora, integrând autorul într-un context istoric, social, cultural și tehnologic mai larg. Este o soluție mai curând pragmatică, capabilă să articuleze informația și interpretarea prin avantajul reprezentării mimesisului cotidian în care autorul se înscrie. Sunt utilizate astăzi instrumente multidisciplinare și metodologii flexibile, scoțând în prim-plan „postura” literară prin intermediul căreia autorul trece din spațiul extratextual (viața reală) în cel intratextual (lumea literară). Această dinamică mi se pare că se apropie de observațiile lui Alison Gibbons asupra afectului metamodern – o logică afectivă (affective logic) care concepe sinele într-un context spațio-temporal, în interacțiune cu alți actanți. Din această perspectivă, sinele descentrat se reafirmă prin fixarea subiectivității atât în experiența trăită, cât și în interacțiunile cu corpurile și mediile din jur.
Toate aceste transformări se desfășoară în cadrul capitalismului cognitiv, unde valoarea auctorialității este determinată și de rețelele economice și informaționale. Astfel, subiectivarea auctorială nu mai poate fi redusă la un singur individ, ci rezultă din interacțiunea mai multor actanți, fie ei umani sau non-umani. Aflat într-o condiție post-postmodernă sau postumană, autorul nu mai este o entitate fixă, ci profund fragmentată, a cărei „postură” (re)configurează continuu regulile de putere din interiorul câmpului literar; iar asta face ca o abordare stratificată (ecologică), în (re)gândirea studiilor auctoriale, să fie favorabilă astăzi.
Paradoxurile „ascensiunii”
În postmodernism, autorul nu mai este un subiect impersonal sau un simplu construct discursiv, ci un element fluid, contextual și situat; este parte integrantă a contextului său și, implicit, influențat de acesta (așa cum este abordat în cadrul teoriilor marxiste, al studiilor postcoloniale, al noului istorism etc.). Diferența subliniată de Ciorogar este că, deși autorul postmodern este localizat într-un context istoric, cultural sau social, auctorialitatea extrem-contemporană necesită și o deplasare constantă, întrucât autorul devine dinamic, mobil și adaptabil lumii digitale. Trecerea de la „întoarcerea autorului” în text (și context), la „ascensiunea autorului” presupune, după Ciorogar, doi factori principali: prima dată, revelarea spațiului de origine a autorului, dar și depășirea limitelor contextuale și materiale; a doua oară, reinterpretarea auctorialității în termeni dinamici în condițiile contemporane impuse de tehnologiile digitale (Ciorogar, 2025: 328).
Pentru Ciorogar, „ascensiunea” trebuie înțeleasă metaforic și secular. În parte, ea funcționează ca o democratizare a statutului autorului. Tehnologiile informaționale transformă autorul într-o prezență fluidă, spectrală, materială, dar și imaterială: „Ascensiunea autorului reprezintă, așadar, ambiguitatea pe care epoca globalizării digitale pare s-o fi impus asupra statutului și a condițiilor de existență din jurul subiectului creator.” (Ciorogar, 2025: 302). Este evidențiată natura paradoxală a ascensiunii: pe de-o parte, autorul a devenit o figură fragmentară, multiplă, complexă – așa cum remarcă și alți teoreticieni ca Alan Kirby în Digimodernism sau Byung-Chul Han în Infocrația; pe de altă parte, tehnologiile digitale dau curs pieței neoliberale și creează noi forme de star-authors, fenomen care, la rândul său face loc unor noi domenii de studii, precum celebrity studies sau persona studies. Mai mult, ne-am putea gândi chiar la tendința de hiperestetizare a propriului subiect pe rețelele sociale, care transformă autorul într-un brand. Nu este nicio îndoială că această strategie are ca scop dobândirea de capital simbolic; în acest sens, autorul-ca-brand rămâne disociat, de cele mai multe ori, de autorul-ca-persoană (Ciorogar, 2025: 295). De altfel, imaginile publice ale autorului se construiesc prin strategii performative. Auctorialitatea, ne spune Alex Ciorogar urmând-o pe Sonja Longolius, capătă o dimensiune performativă (și face parte dintr-o „turnură performativă”) unde autorul se poziționează pe terenul producției culturale, înscenează felul în care imaginea sa apare în text, dar și în afara lui, creându-și astfel mitologii individuale, și interpretează – în sensul în care explorează potențialitățile de accesare a statutului de autor. Auctorialitatea ca performance cultural este preferată astăzi de mulți cercetători, pentru că se sprijină pe strategii multidisciplinare și foarte diverse de investigare.
Toate aceste paradoxuri și ambiguități, reprezentative condiției actuale a auctorialității și a studiilor despre autor, constituie o trăsătură intrinsecă și indispensabilă a autorului în epoca globalizării digitale. Contradicțiile și continuitățile dintre teoriile anglo-americane, pe de o parte, și cele francofone, pe de altă parte – de la pozitivismul biografist la estetismul impersonalist – relevă însăși existența autorului prezent în mediul digital, în text, în (auto)biografii, în spațiul vizual și în cel discursiv, situat mereu într-un cadru contextual, în relații cu alți actanți. Toate aceste simultaneități îl determină pe Alex Ciorogar să facă trimitere la conceptul elaborat de Crèvecœur: „în epoca globalizării digitale, ascensiunea autorului demonstrează, ontologic vorbind, că fenomenul se află astăzi în centrul unui melting pot” (Ciorogar, 2025: 351). Teoreticianul ne spune, într-o manieră metamodernă, că autorul oscilează astăzi între cyborgizare și hibridizare, materialitate și fluiditate, obscuritate și celebritate, singularitate și multiplicitate (Ciorogar, 2025: 319).
Înainte de a explora potențialele direcții viitoare ale studiilor auctoriale în epoca globalizării digitale, Alex Ciorogar a dorit să ofere „o imagine coerentă a teoriilor auctoriale dintre cele mai recente” (Ciorogar, 2025: 361), obiectiv pe care reușește să îl atingă cu succes. Textul meu și-a propus să evidențieze aspectele care mi s-au părut relevante și interesante cu privire la autor și mediul digital, dar și la revenirea spre biografie, fără a acoperi, evident, toate dimensiunile lucrării propriu-zise – mă gândesc aici la rediscutarea eseurilor canonice ale lui Barthes și Foucault. Această etapă constituie, mai curând, fundamentul pe care se va clădi o mai complexă înțelegere și descifrare a autorului în extrema-contemporaneitate. Ciorogar subliniază și el că „lucrarea de față reprezintă doar un prim pas înspre operaționalizarea unei ecologii auctoriale” (Ciorogar, 2025: 361). Rămâne, așadar, deschisă explorarea auctorialității din perspectiva digitalizării și chiar a inteligenței artificiale.
