Andrei Șerban aduce jocurile „de noroc” la TNB

Andrei Șerban revine la TNB după 32 de ani cu Mary Stuart, unde rolul principal este jucat de... o monedă. Regizorul optează pentru o a treia punere în scenă a unui text scris de Robert Icke, după Doctorul de la Teatrul Maghiar de Stat din Timişoara (2022) şi Oedip de la Teatrul Bulandra (2023). Britanicul adaptează de această dată textul lui Schiller și construiește cadrul unei posibile întâlniri dintre Elisabeth I, regina Angliei, și prizoniera sa, Mary Stuart, regina Scoției, acuzată că vrea să îi fure tronul. Prima este captivă între sfaturile consilierilor din jurul ei, care nu își urmăresc, de fapt, decât propriul interes, iar cealaltă este ținută în spatele gratiilor, unde nimeni nu e dispus să îi asculte pledoaria. Pe tot parcursul piesei, reginele încearcă să aleagă ce să sacrifice, pentru a-și menține puterea. Dacă Elizabeth alege să o elibereze pe Mary, mila ei va fi interpretată ca o slăbiciune și va simți mereu amenințarea unei posibile detronări, dar, dacă o va ucide, poate stârni un război. De partea cealaltă, Mary poate alege să se umilească în fața lui Elizabeth, pentru a fi eliberată, sau își poate semna condamnarea prin a face auzite toate nedreptățile pe care le suportă. Andrei Șerban readuce în scenă povestea celor două regine, după ce și la ediția din 2024 a Festivalului Național de Teatru s-a jucat Maria Stuart, de la Teatrul Maghiar din Cluj, în regia lui Diego de Brea. Se pare că textul lui Schiller, deși foarte vechi, conține încă teme de interes azi.

Cele două regine nu sunt niciodată cu adevărat stăpânele propriilor vieți, pentru că hazardul acționează cel mai bine folosindu-se, discret, de personajele din plan secund. Mary și Elizabeth își amână deciziile atât de mult, încât cei care le înconjoară au răgazul să le restrângă din ce în ce mai mult posibilele variante de acțiune. Avem de-a face cu figurile tipice unei curți regale: un lord care, deși este singurul care urmărește cu adevărat interesul coroanei, la final este găsit vinovat și gonit (Lord Burleigh, interpretat de Conrad Mericoffer), un funcționar care nu acceptă să încalce legea, oricât de mult ar încurca socotelile altora (Paulet, jucat de Mihai Călin), un fanatic religios tânăr, cu elanuri revoluționare (Mortimer, interpretat cu efervescență de Tudor Cucu Dumitrescu) etc.

Spectacolul lui Andrei Șerban ne arată cum șansa a jucat în istorie un rol mai important decât am vrea să credem și, pentru a întări această idee, ne provoacă la un exercițiu meta-teatral: Ofelia Popii și Raluca Aprodu află pe scenă, odată cu publicul și cu restul actorilor, cum își vor împărți rolurile celor două regine printr-un joc de monedă. Momentul „elecțiunii” are o regie în sine, înainte de spectacolul propriu-zis, unde moneda este învârtită, nu întâmplător, de Emilian Oprea, cel care are să îl joace excelent pe Contele de Leicester, bărbatul de care ambele regine sunt îndrăgostite.

 O scurtă relatare anecdotică: la prima reprezentație cu publicul, cea din 4 decembrie, actorii nu au fost siguri de felul în care scena distribuirii celor două roluri principale trebuie jucată și au greșit ordinea etapelor de parcurs, fiind nevoiți, la îndemnul explicit al regizorului aflat în sală, să refacă momentul. A părut a fi vorba de o modificare făcută cu puțin timp înainte de începerea spectacolului, cu care actorii nu erau, probabil, obișnuiți, iar atunci când Andrei Șerban a strigat actorilor să o ia de la început, a părut că publicul ar asista, mai degrabă, la o ultimă repetiție, și nu la o primă reprezentație. Nici a doua oară nu a fost cu adevărat clar pentru public cum a fost făcută distribuirea rolurilor, dar spectacolul a continuat. De acea dată, Ofelia Popii a interpretat-o pe Mary Stuart, iar Raluca Aprodu pe Elizabeth I.

Provocator este că două actrițe atât de puternic afirmate în teatrul românesc sunt puse în situația de a face un permanent schimb de roluri, fără a fi niciuna dintre ele imaginată de regizor pe o poziție fixă, unde să acumuleze notorietate prin asocierea cu un anumit personaj. Dar, cu toate că permutarea pozițiilor nu permite o consacrare printr-o identificare clară actor-personaj, ea vine pe alte căi. Avem de-a face cu două roluri tari, structurate atât de clar încât conduc la arhetip. Mary Stuart este femeia viscerală, impulsivă, asumată în fiecare exces pe care și-l îngăduie. Elizabeth, în schimb, simte în permanență cum pe conștiința ei se mai adaugă câte o repercusiune a fiecărei alegeri îndelung calculate. Cele două roluri pot fi reduse fiecare la o câte o esență tare. Odată stabilită, ea le lasă actrițelor o cheie imediată de interpretare la care pot apela atunci când, deși intră pe scenă fără a ști încă în pielea cărui personaj vor intra, reușesc în egală măsură să facă performanță.

Deci, în acest caz particular, revenirea spectatorului în sala de teatru nu mai e doar o chestiune de gust, ci devine condiția pe care Andrei Șerban o impune pentru înțelegerea acestui joc de monedă. Faptul că cele două regine sunt, de fapt, două fețe ale aceleiași monede se poate înțelege și din piesa propriu-zisă, deci momentul de început este, înainte de toate, un experiment care urmărește să provoace: pe actori, despre care chiar Andrei Șerban spune într-un interviu că au muncit de două ori mai mult, pentru a da ocazia actrițelor să repete ambele roluri; și pe public, care va vrea cu siguranță să vadă spectacolul și cu distribuția răsturnată. Rămâne de urmărit dacă, în timp, acest joc de monedă va fi la fel de incitant, dacă va inspira, poate, jocuri similare în alte montări, sau dacă prin repetiție suspansul se va stinge de la sine, pentru că actorii se vor fi obișnuit deja prea bine cu artificiul permutării de roluri.

‍