Condiția postmodernismului astăzi
Ultimele două decenii au fost marcate, în spațiul cultural global, de o dinamică tensionată și de o diversificare accelerată a cadrelor teoretice menite să analizeze și să ordoneze conceptual producțiile culturale contemporane.
De la primele formulări ale postmodernismului (anii ’60-’70 în America de Nord, respectiv anii ’80 în spațiul românesc) și până în prezent, s-au produs transformări semnificative la nivel socio-politic, cultural și tehnologic: revoluțiile din 1989 din Europa Centrală și de Est, reconfigurarea raporturilor dintre Est și Vest, dintre stânga și dreapta politică, integrarea țărilor foste comuniste în Uniunea Europeană, pandemia globală, războiul din Ucraina, (re)activarea discursurilor de extremă dreapta, precum și apariția unui nou actor în ecuația larg epistemologică – Inteligența Artificială.
Acestor mutații li se adaugă apariția unor noi zone de cercetare și noi realități cum este cea virtuală. În câmpul studiilor culturale, literare și filosofice, „piața ideilor” a fost traversată, în ultimele decenii, de concepte și direcții precum post-postmodernism, metamodernism, digimodernism, postumanism etc., fără ca discuția despre postmodernism să se fi epuizat, ci dimpotrivă, continuând să genereze ipoteze privind posibilele sale transformări/ evoluții.
Pornind de la acest context plurivalent, ancheta de față își propune să livreze o radiografie a condiției actuale a postmodernismului. În acest scop, am adresat un set de întrebări unor profesori universitari, teoreticieni/critici literari și doctoranzi, cu intenția de a schița, orientativ (parafrazând titlul cărții lui David Foster Wallace, Care-i treaba cu homarul?) răspunsuri la o întrebare care ar putea suna astfel: „Care-i treaba cu postmodernismul astăzi?”.
Le mulțumim tuturor celor care și-au arătat deschiderea și disponibilitatea față de inițiativă răspunzând întrebărilor propuse.
1. Cum vedeți condiția postmodernismului în contextul actual al globalizării/ digitalizării? Cum se reflectă ea în literatura actuală?
2. Este postmodernismul un concept relevant pentru înțelegerea literaturii (și/ sau a produselor culturale) contemporane în contextul discursurilor teoretice actuale și al transformărilor sociale, economice și tehnologice? Este un concept epuizat? Dimpotrivă, înglobant?
3. Dacă presupunem că nu s-au conturat încă paradigme teoretice emergente care să reconfigureze fundamental câmpul teoretic actual, în ce fel vedeți structura actuală a postmodernismului, date fiind transformările „postmodernității” (dezvoltarea accelerată a Inteligenței Artificiale, importanța controlului asupra vectorilor de informație etc.)?
4. Cum ar putea fi caracterizată literatura contemporană (poate în relație cu alte medii culturale ca muzica, artele vizuale, arhitectura etc.)? Ce trăsături indică o posibilă ruptură față de paradigma postmodernă sau ce elemente sugerează, din contra, o continuitate sau o intensificare a acesteia?
Redacția U
Postmodernismul sau nevoia artei de a se întoarce în concret
Anda Alexe
(doctorandă Litere, Universitatea din București)
Ideea că arta ne schimbă perspectiva asupra lumii, că odată ce intrăm în contact cu opera – fie ea literară sau de alt tip – realitatea ne apare reconfigurată, a devenit deja un adevăr general acceptat în secolul XX. Totuși, când vorbim despre postmodernism, lucrurile nu mai par a fi atât de simple, căci limitele „tranzacției” dintre lumea concretă și universul ficțional s-au estompat tot mai tare, mai ales în ultima jumătate de secol. În ceea ce privește literatura română, îmi vin în minte tramvaiele care „se plimbă” prin textele optzeciștilor, cotidianismul unor poeți precum Traian T. Coșovei și Florin Iaru, biografismul lui Cristian Popescu etc. Datele concrete ale lumii în care trăim s-au insinuat tot mai mult în artă – și își continuă drumul în literatura contemporană. Întrebarea este: de ce? Este vorba despre fascinația față de obiectele tehnice inventate în ultimele decenii? Curiozitatea stârnită de neînțelegerea felului în care funcționează ele, deși le folosim zi de zi? Accesul sporit la informație odată cu eficientizarea mijloacelor de comunicare? Ritmul tot mai accelerat al vieții cotidiene? Doar o încercare programatică de a aduce mai mult din viața trăită în lumile posibile pe care ni le construim în artă? Întrebarea rămâne deschisă, dar impresia mea este aceea că postmodernismul ne-a lăsat moștenire un aplomb al materiei față de spirit, idee și tot ce era abstract în arta dinaintea anilor ’50. Dacă începutul secolului XX a adus abolirea referinței – începând cu avangardele – finalul său restituie realității formele sale cele mai perceptibile. Ștefan Aug. Doinaș, un poet care vine din cu totul altă tradiție decât postmoderniștii, scrie la începutul anilor ’90: „dușmanul nostru să-l numim «obiecte»/ zice că este dar aceste-abjecte/ produse-ale materiei nu pot/ avea ființă logic deci socot/ că n-au nici țară proprie nici limbă/ ca turma ce pășunea nu și-o schimbă/ esența lor e locul ocupat”. Tendințele metafizice ale poeziei se epuizează, cum era și firesc după o tradiție care a durat mai bine de un secol, iar noi, astăzi, „vai de mama care ne-a făcut: ca tractoriștii, bronzați numai pe piept după trei zile și trei nopți de stat la lumânare! În loc să stăm și noi ca tot omu’, la fereastră, la icoană, la soare... Asta-i, Doamne!... Acuma, ce să mai facem?”, suntem postmoderni și am regăsit vocația poeziei în concret, unde cred că îi va rămâne „locul” încă o vreme de acum încolo.
Ce mai are azi relevanță?
Mircea Cărtărescu
(scriitor, profesor Litere, Universitatea din București)
1. Nu știu dacă apetitul teoretic al generației optzeciste a fost urmat și de generațiile care au venit după ea. Fără să am informația deplină, sunt destul de sceptic în privința asta. Din câte-am putut observa și citi, autorii mai tineri nu doar că nu mai au interes pentru teorie literară și autoreflecție asupra propriilor scrieri, ci chiar se feresc de lucrurile astea ca de un intelectualism/ elitism sec, fără legătură cu mersul viu al literaturii. Cred că mai curând un fel de nou autenticism (dacă cel vechi a fost în interbelic) îi tentează pe scriitorii de azi, atât în proză, cât și în poezie, literatură gen autoficțiune sau ego-proză, care de multe ori camuflează un realism naiv. Cât despre critică, singura schimbare ușor de observat față de cea estetică precedentă este cea sociologizantă și ideologică, nici ea prea tentată de concepte literare. În condițiile acestei îndepărtări aproape totale de teorie (cu excepții în câteva grupuri universitare), discuțiile despre curente literare și alți demoni vechi și noi, între care postmodernismul, par acum cam fără conținut. Nu mai vorbesc despre fenomene generale ca starea actuală precară a literaturii, prestigiul ei în diminuare, restrângerea pieței cărții, dispariția obișnuinței lecturii etc. Da, putem vorbi și despre postmodernism, dar ca despre un fenomen încheiat de decenii, cu un interes mai curând istoric. A trecut timpul de când acest concept a fost pe val, și-a avut importanța și și-a dat reprezentanții. Nu cred că mai e azi un fenomen literar viu sau semnificativ.
Îmi amintesc că Ion Manolescu vorbea cândva despre un postmodernism mediatic în opoziție cu cel scriptural al prozatorilor târgovișteni, optzeciști și al omologilor lor în lume. Părerea mea e că a avut loc între timp o ruptură de lumi (inclusiv culturale) atât de mare, încât întreaga artă a literaturii se cere redefinită și nu mai are cine s-o redefinească – poate doar inteligența artificială. Vechile concepte nu mai funcționează, așa cum vechiul om, al civilizației cărții, abia dacă mai supraviețuiește, aflat pe un prag peste care nu poate să treacă, și nici nu vrea asta. Ca să ajungi dincolo de acest prag, trebuie să te fi născut acolo, ca generațiile care n-au probleme să-și facă temele cu AI.
2. Ca orice defunct, postmodernismul „trăiește mai departe” prin câțiva urmași ai săi, scriitori care mai au în codul genetic ceva din ADN-ul său literar. Postmodernii (Pynchon, Calvino, Fuentes, Perec, M.H. Simionescu) n-au fost depășiți niciodată ca virtuozitate literară, dar, în contextul autenticismului de care vorbeam, acum felul lor de a-nțelege și-a practica literatura pare ciudat și inactual. Orice formă de artă, oricât de mare, se demodează la un moment dat (de multe ori tocmai fiindcă e percepută drept mare, iar conceptul de literatură mare e discreditat). Este și cazul postmodernismului. Astăzi nu cred că mai are relevanța de altădată, dar ce mai are azi relevanță? Mai are literatura cu adevărat relevanță? Da, pentru câțiva. Dar cei mai mulți oameni nu mai citesc nici măcar burtierele de la televizor, e un efort prea mare pentru ei. Un tânăr îmi spunea de curând că nici o pagină de literatură nu-i dă satisfacția imediată, descărcarea de adrenalină a unui filmuleț de pe TikTok, a unui joc video sau a chat-ului cotidian cu prietenii. Justifica prin asta, chiar cu un fel de superioritate și condescendență, faptul că generația lui nu mai citește. E un punct de vedere pe care o minte deschisă trebuie să-l accepte, între altele posibile, căci istoria nu se încheie cu noi.
3. Putem să spunem oricând că „totul e postmodernism”, unul mediatic, tehnologic, al ecranelor în opoziție cu cartea, dar ar fi ciudat și inutil. De ce să nu găsim alt termen pentru ce se-ntâmplă azi (repet: dacă mai are cine să-l găsească, în afară de AI)? Ar fi mai bine să lăsăm termenul ăsta de teorie literară acolo unde el era okay, unde definea o ruptură/ continuitate, o querellă tandră cu modernismul, într-o istorie a formelor literare pe care unii dintre noi încă și-o amintesc. E cel mai bun adăpost și cea mai bună folosire la care mai poate spera. Să ne gândim la romantism: cine l-ar vrea readus în actualitate, oricare-ar fi avatarul sub care s-ar prezenta azi?
4. Nu mă hazardez să vorbesc despre un fenomen atât de amplu și eluziv ca literatura română de azi. Am citit, de-a lungul vremii ce mi-a căzut sub ochi, dar nu sistematic, căci legătura cu critica literară n-a fost niciodată ceva definitoriu pentru mine, iar curiozitatea mea s-a diminuat cu timpul. Am remarcat câțiva scriitori, am scris prefețe și texte pe coperta a patra a cărților lor, dar dincolo de individualități nu am observat multe mișcări coerente, grupuri, direcții, cercuri literare. Asta nu înseamnă că ele nu există. Ce se vede din avion în ultimul deceniu este ideologizarea literaturii, puțin cam prea directă și primară după gustul meu, uneori sinceră, alteori cam lucrativă, întotdeauna însă cu ceva, pentru mine, bizar și de neînțeles. Dar poate că asta e o limitare a mea și nu a fenomenului pe care-l observ, ca pe toate celelalte, cu prudență și onestitate.
Literatură va fi
Tudor-Andrei Chiriță
(doctorand Litere, Universitatea din București)
1. Globalizarea a creat o mare iluzie: aceea că literatura nu mai are granițe. Se poartă discuții despre starea mondială a literaturii, despre traseul internațional al scriitorilor. Prin urmare, tot ce este global a devenit inerent bun, calitativ. Dar ceea ce este mai internațional în literatură este și cel mai previzibil. O singură limbă de circulație, o mână de centre de validare, o comunitate mondială de cititori și scriitori care par să scrie Marele Text al umanității – în final, o presiune difuză aplicată pe capul tuturor de a gândi globalizat, digitalizat. Adică nu liber. Puțin ironic, nu?
2. Se spune că postmodernismul începe ba după Războiul Mondial, ba în anii ʼ60, ba în ʼ80 – în funcție de șanse. Or, dacă am considera că el continuă până astăzi, avem o problemă. Fie literatura e criogenizată de vreo 70 de ani (nu cred că e cazul), fie discursul teoretic s-a fracturat undeva. Poate literatura se află într-o vârstă în care încearcă să fugă de privirea exoftalmică a tătuțului-critic? Pueril și dulce. Adolescentin și fioros. În același timp, un concept care să descrie literatura scrisă în 70 de ani „noi” (doar nu mai trece timpul ca-n Baroc!) devine el însuși destul de vag. „Postmodernismul” are o sonoritate atractivă, ca Pepsiul. Și cine și-ar dori să se afle brusc în afara unui asemenea pluton literar? Îmi amintesc acum de un poem pe care Nichita Stănescu îl citește în fața microfonului: „Soldatul!... Măr-șă-luia!...”.
3. Îmi imaginez o ceartă în familie între bunică și nepot, desigur despre tema la chimie, care se încheie cu replica: „Postmodernismul meu n-are nicio legătură cu postmodernismul tău, babo!”. Pynchon și Franzen sunt la mile marine distanță unul de celălalt. Între Levantul și Theodoros e un canion. Nu vorbesc aici despre valoarea lor literară, ci despre formula de scriere pe care se fondează. Astăzi observ o revenire a unei noi forme de realism. Literatura mizează iarăși pe „realitatea imediată” – orice ar însemna ea. Dar tocmai pentru că nu prea înseamnă mare lucru, avem nevoie de un colportor credibil, avem nevoie de un martor care să organizeze rechizitoriul lumii. Pentru că lumea îl afectează (ne putem gândi la „afectul” filozofic). Structura actuală a postmodernismului îmi pare să fie strigătul: „Mă doare lumea!”. O dăm un pic spre manele...
4. Aici putem spune multe și nimic. Mi se pare că literatura contemporană (aia pe bune, non-ideologică) a intrat într-o nouă copilărie. Se joacă, aleargă pe pajiști. Ceva micuț, deocamdată, dar cine știe unde va ajunge. Cred că avem parte de un moment de „reconfigurare” a literaturii (îmi imaginez ceva similar și pentru artele vizuale, dar ezit să o spun răspicat pentru că sunt diletant). Sunt entuziasmat de experimentele de azi, de încercările de a adapta formule literare mai vechi. Există o dinamică aflată încă la început. Vom vedea – n-ar trebui să ne batem capul. Literatură va fi.
Structura sensibilității actuale recodifică postmodernismul
Alex Ciorogar
(critic literar, profesor Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj)
Pe de-o parte, mi se pare că, trăind într-o perioadă care, cultural și filozofic vorbind, începe să nu mai semene aproape deloc cu ceea ce numim în mod obișnuit modernitate, ar fi nevoie de o serioasă reinterpretare a postmodernității și a postmodernismului. Modernii, de la Descartes la Hegel, unde ar mai trebui adăugați Marx, Nietzsche și Freud, au fost clasicii noștri, ai postmodernilor. Până nu demult, ne-am raportat la ei așa cum epoca Renașterii s-a raportat la antichitatea greco-romană (Platon, Aristotel etc.). Problemele modernilor, precum alienarea, regândirea temporalității sau încercarea epistemologică de a configura relația subiectului cu obiectul (dar și repudierea acestor categorii), au fost și problemele noastre. Continuitatea și, deci, mai puțin ruptura dintre prima modernitate, iluminist-romantică, și cea de-a doua, modernistă, respectiv postmodernistă, devine, în acest sens, tot mai evidentă și mai pregnantă, în aceeași măsură în care, dacă putem vorbi cu adevărat despre ceva care se află realmente dincolo de postmodernitate, acel ceva ar trebui, de fapt, să nu mai poarte în viitor numele aceleiași modernități. Or, pentru a înțelege ceva din cum arată azi dimensiunea producției culturale trebuie să observăm cum evoluează capitalismul însuși, la nivel global, știind că înțelegerea morfologiei sale actuale implică, de fapt, necesitatea examinării dialectice a trecutului său istoric relativ recent.
Pe de altă parte, există suficiente și credibile motive pentru care putem vorbi într-adevăr despre anumite forme de existență și strategii culturale care depășesc granițele postmodernității. Aici, lucrurile se complică pentru că, luând în considerare un fenomen post-postmodern, trebuie să înțelegem, mai întâi, ce a fost postmodernitatea. Dacă modernitatea, atât ca epocă istorică, cât și ca problematică, s-a definit prin încercările repetate ale modernilor de a-l înlocui pe Dumnezeu cu altceva (rațiunea, pasiunea, libertatea, subiectul, voința, egoul transcendental, inconștientul, conștiința de clasă, structura limbajului, istoria, teleologia, temporalitatea, totalitatea, semnificantul etc.), postmodernitatea și postmodernismul rămân azi concepte la fel de greu de înțeles, pe cât de imprecis fuseseră cele două teoretizate la timpul lor, dar reprezintă, cu siguranță, încetarea acelui efort de a-l înlocui pe Dumnezeu cu altceva.
Dezbaterea din jurul postmodernismului și al postmodernității redevine azi una importantă nu doar pe plan local, ci și la nivel internațional pentru că prezentul s-a îndepărtat suficient de mult față de cum arăta societatea în anii ’80. Deși Shoshana Zuboff, Byung-Chul Han și Nick Srnicek diagnostichează cu toții aceeași conjunctură istorică, în termenii periodicității gramsciene, o fac din interiorul unor genealogii diferite și cu ambiții conceptuale diverse. Ceea ce îi leagă este, totuși, intuiția conform căreia capitalismul actual s-a transformat într-un nou regim de putere definit prin extragerea datelor la Zuboff, prin automatizare la Srnicek și prin capturarea subiectivității prin infrastructuri digitale la Han. Totuși, analizele lor diferă în modul în care narează cauzalitatea și miza politică a acestor schimbări. Pe scurt, capitalismul de supraveghere al lui Zuboff este analizat prin prisma istoriei instituționale și vizează maniera în care corporațiile (precum Google sau Facebook) au descoperit surplusul comportamental ca o nouă materie primă exploatabilă. Ea scrie în tradiția economiei politice, dar și în cea a teoriei critice, arătând cum aceste multinaționale dezvoltă arhitecturi extractive care prezic și modelează comportamentul uman. În plus, Zuboff subliniază asimetriile cunoașterii și înlocuirea democrației cu puterea instrumentalistă.
Societatea transparenței a lui Byung-Chul Han este mai puțin o sociologie a instituțiilor și mai mult o fenomenologie a subiectivității. Inspirându-se din Foucault, Heidegger și Școala de la Frankfurt, el descrie un regim cultural în care transparența distruge distanța, ambiguitatea, negativitatea și, în cele din urmă, ideea de interioritate. Acolo unde Zuboff examinează arhitecturile corporative, Han scrie despre modul în care viața digitală produce, în sensul lui Lacan, o nouă topologie psihică: un subiect epuizat care se autoexpune și devine propriul său mecanism disciplinar. Imperativul transparenței apare ca o cerință morală: trebuie să fii vizibil, să fii măsurabil, să fii productiv. Înrădăcinat în economia politică marxistă, capitalismul de platformă al lui Nick Srnicek prezintă, însă, platformele nu doar ca fenomene tehnologice, ci ca modelul de afaceri dominant al prezentului. Srnicek cartografiază diferite tipuri de platforme și urmărește modul în care acestea reorganizează capitalismul global. Spre deosebire de Zuboff, care tratează capitalismul de supraveghere ca pe o ruptură epistemică (în termenii lui Foucault), Srnicek vede platformele digitale ca o continuare a tendințelor capitalismului. Spre deosebire de Han și Zuboff, intervenția sa este mai puțin moralistă și mai curând structurală: ceea ce contează nu este dispariția intimității în sine, ci apariția unor noi forme de putere și reconfigurarea forței de muncă.
Aceste trei cadre descriu realități care se suprapun: extragerea datelor, guvernanța algoritmică, o nouă subiectivitate modelată de expunere și un ecosistem corporativ de platforme cvasisuverane. Cu toate acestea, ele diferă în ceea ce privește obiectul diagnosticului: Zuboff studiază puterea corporativă și capturarea comportamentală; Han cercetează erodarea subiectivității; Srnicek analizează schimbările structurale în organizarea economică și acumulare. Și nu sunt singurele încercări de acest fel. Aici ar mai putea fi adăugați Jodi Dean, Antoinette Rouvroy, Benjamin Bratton, Yuk Hui, McKenzie Wark și alții. Împreună, ei conturează o epocă modelată de extragerea datelor, suveranitatea platformelor și eroziunea interiorității, toate încercând să descrie o lume în care capitalismul cognitiv a devenit atât infrastructural, cât și existențial, o lume care nu mai e, cu siguranță, cea a postmodernității.
Capitalismul cognitiv adaugă un alt strat acestui peisaj, deoarece nu descrie platformele, supravegherea sau transparența ca fenomene izolate, ci, mai degrabă, ca forme sau expresii ale unei schimbări istorice și mai profunde: e vorba despre valorizarea cunoașterii, creativității, afectului și atenției ca forțe productive centrale în economia de azi. Capitalismul cognitiv e teoretizat în lucrările lui Yann Moulier Boutang, Maurizio Lazzarato, Christian Marazzi, Franco „Bifo” Berardi și ale altor nume asociate cu post-operaismul italian și francez. Aceștia susțin ideea conform căreia capitalismul s-a mutat din fabrică în minte, ca să zicem așa, sau de la linia de asamblare la sistemul nervos, de la timpul de muncă la timpul de atenție. Acest model se suprapune, astfel, cu diagnosticele semnate de Zuboff și Srnicek, încadrând prezentul ca unul în care subiectivitatea însăși devine locul principal de extragere a valorii. Ceea ce Zuboff descrie ca surplus comportamental, sau ceea ce Han descrie ca eroziunea interiorității, devine, în capitalismul cognitiv, infrastructura acumulării în sine: adică circulația semnelor, afectelor, capacităților de cooperare, creativității lingvistice și a legăturilor sociale.
Teoria muncii imateriale a lui Lazzarato anticipează capitalismul platformelor, încadrând producția de informații, comunicarea și creația culturală ca forme de muncă pe care capitalismul le exploatează fără a le recunoaște întotdeauna ca atare. Berardi se concentrează pe psihopatologii (atacuri de panică, epuizare, depresie) ca fiind consecințe inevitabile ale unei economii bazate pe suprastimularea facultăților noastre cognitive și afective. Marazzi examinează, de pildă, modul în care capitalul financiar depinde de procesele lingvistice și comunicative, transformând limbajul în sine într-o variabilă economică. Capitalismul cognitiv politizează, așadar, dimensiunile subiective și psihice diagnosticate de Han, dar o face în cadrul unei analize marxiste a exploatării.
În acest context, alți teoreticieni definesc condiția contemporană în moduri care se intersectează parțial, dar pun în lumină caracteristici diferite. Conceptul de neoliberalism ca raționalitate guvernamentală – dezvoltat chiar de Foucault și extins de David Harvey, Wendy Brown și Philip Mirowski – încadrează prezentul ca fiind rezultatul impunerii logicii pieței asupra tuturor sferelor de activitate, producând subiecți care se văd și sunt văzuți ca niște mici proiecte antreprenoriale. Acest lucru se intersectează cu accentul pe care capitalismul cognitiv îl pune pe ideea de subiectivitate ca rezultat al muncii, dar și cu viziunea lui Han asupra subiectului care se autooptimizează în mod constant.
Acceleraționismul, atât în forma sa de stânga, cât și în cea de dreapta, reprezintă o altă încercare de înțelegere a prezentului (dar și a viitorului). Versiunea de stânga (Srnicek și Williams) tratează dezvoltarea tehnologică ca un teren care trebuie reorientat către un viitor postcapitalist, în timp ce versiunea de dreapta (Land și CCRU) interpretează capitalul ca o inteligență străină care se autoaccelerează dizolvând categoriile umane. Aceste teorii surprind faptul că prezentul este definit de o formă de automatizare galopantă, prin bucle de feedback, dar și de comprimarea timpului.
Apoi, dezbaterile privind antropocenul sau capitalocenul situează prezentul nu doar în capitalismul cognitiv, ci și în criza ecologică planetară mai largă. Cadrul ecologic mondial al lui Jason W. Moore, de exemplu, redefinește capitalismul ca un regim ecologic mondial care leagă energia, munca și natura într-un singur ecosistem. Donna Haraway, Anna Tsing și alții reconfigurează prezentul în termeni de interdependență. Aceste teorii ecologice prezintă planeta ca fiind inseparabilă de forțele sale tehnologice și economice. Teoria globalizării (Saskia Sassen, de pildă, sau peisajele Arjun Appadurai și societatea rețelară a lui Manuel Castells) interpretează la rândul lor prezentul ca o reorganizare a logicii spațiale, culturale și economice prin rețele, mobilitate și deteritorializare la nivel mondial.
Aș mai aminti aici, apoi, arheologia media care definește prezentul în funcție de condițiile tehnice posibile, tratând oamenii ca fiind secundari în raport cu funcționarea mașinilor (similar, deci, cu teoriile acceleraționiste de dreapta). Această abordare se suprapune peste guvernanța algoritmică și cu geopolitica computațională a lui Bratton. Ar mai fi de menționat „farmacologia” lui Bernard Stiegler care tratează tehnologiile digitale ca pe niște obiecte care vindecă și otrăvesc simultan memoria sau atenția noastră culturală. Diagnosticul lui Stiegler completează capitalismul cognitiv, arătând cum acesta consumă chiar și mecanismele prin care societățile transmit cunoașterea și dorința. Alții încadrează prezentul prin intermediul afectului. E vorba de „optimismul crud” al lui Lauren Berlant, politica culturală a emoțiilor la Sara Ahmed, dar și de teoria lui Sianne Ngai despre afectele minore (drăgălășenie, nebunie, interes), perspective care descriu o lume în care puterea structurală se dezvăluie prin atmosferă, atașament și stări de spirit.
În sfârșit, există încercări de a defini prezentul în termeni explicit politici: „necropolitica” lui Achille Mbembe, de exemplu, descrie un regim al puterii în care suveranitatea este exercitată prin distribuția diferențiată a vieții și a morții. Scrierile sale ulterioare despre împletirea planetară și „devenirea neagră a lumii” extind acest concept într-o teorie mai amplă a puterii contemporane. Toate aceste cadre conceptuale par să fie de acord cu faptul că prezentul este definit prin sau de infrastructuri digitale, crize planetare, noi regimuri de subiectivitate și forme intensificate de extragere/ extractivism: de date, atenție, afect, energie și viața propriu-zisă. Ele diferă numai în ce privește localizarea transformării decisive (adică în economie, psihicul uman, în mediu, ordinea politică sau în substratul tehnologic). Împreună, însă, formează o hartă compozită: avem o lume fracturată, inegală, mediată algoritmic, în care valoarea, puterea și subiectivitatea sunt reorganizate simultan.
Toată această odisee începe, așa cum am văzut, la mijlocul secolului trecut. Punctul teoretic de plecare este reprezentat de prelegerile lui Michel Foucault de la Collège de France de la sfârșitul anilor șaptezeci, în special Naissance de la biopolitique (1978-1979), care introduc neoliberalismul ca ordine guvernamentală și mai puțin ca ideologie. La finalul anilor ’80, în schimb, Les Trois Écologies (1989) ale lui Félix Guattari, și întreg discursul poststructuralist despre putere, subiectivitate și rețele, devin substratul intelectual al multora dintre teoriile ulterioare. În anii ’90 apar însă primele teorii cu adevărat tehnologice: Friedrich Kittler, cu Gramophone, Film, Typewriter (1986; engleză 1999) și Discourse Networks 1800/1900 (1985; engleză 1990), care definește condițiile tehnologice ale comunicării, și Manuel Castells, în The Rise of the Network Society (1996), care formulează prima teorie de anvergură a prezentului digital-rețelar.
Sfârșitul anilor ’90 este, apoi, decisiv și pentru teoriile capitalismului contemporan: Christian Marazzi, Franco Bifo Berardi și Maurizio Lazzarato inaugurează dezbaterile despre capitalismul cognitiv. În aceeași perioadă, Jodi Dean începe să construiască ceea ce va deveni teoria „capitalismului comunicativ”. În prima parte a anilor 2000 apar primele încercări de teoretizare a globalizării ca regim cultural și spațial nou: mă refer, repet, la Saskia Sassen, respectiv Arjun Appadurai. La sfârșitul primului deceniu al noului mileniu apare așa-numita turnură ecologică și planetară: Donna Haraway, Anna Tsing și Jason W. Moore redefinesc prezentul prin prisma Antropocenului sau a Capitalocenului. În paralel, Bernard Stiegler reintroduce întrebările despre atenție, memorie și tehnică în centrul teoriei de secol XXI.
Teoriile capitalismului digital încep însă să apară doar după 2010. Nick Srnicek introduce temele acceleraționiste și analiza structurală a acumulării bazate pe platforme, iar Shoshana Zuboff redefinește extragerea de date ca pe o nouă logică economică. În paralel, Antoinette Rouvroy dezvoltă teoria „guvernamentalității algoritmice” în articole din 2011 încoace, descriind mecanismele statistice/ probabilistice ale puterii. Byung-Chul Han definește, așa cum am văzut, fenomenologia subiectului digital epuizat și autooptimizat. Intervențiile lui Wendy Chun explică, pe de altă parte, cum mediile digitale leagă libertatea de repetiție și habitus, iar Lauren Berlant și Sianne Ngai introduc dimensiunile afective și atmosferice ale capitalismului târziu.
A doua jumătate a deceniului aduce două teorii ambițioase. The Stack (2016) de Benjamin Bratton modelează computația planetară ca o nouă geografie politică, iar Yuk Hui propune, în The Question Concerning Technology in China (2016) și Recursivity and Contingency (2019), conceptul de cosmotehnică pentru a diferenția între diverse forme tehnologice ale modernității. Jonathan Crary (24/7: Late Capitalism and the Ends of Sleep, apărut în 2014) articulează regimul temporal al capitalismului și, în același an, dezbaterea acceleraționistă, declanșată de antologia #Accelerate, devine dominantă, mai ales în privința dezvoltării tehnologiei contemporane și dacă aceasta ar trebuie oprită sau, dimpotrivă, intensificată.
Toate aceste direcții converg oarecum, tocmai pentru că descriu aceeași epocă din unghiuri diferite. Homo Deus (2015) al lui Yuval Noah Harari devine, probabil, reperul cel mai popular pentru genul acesta de dezbateri. Astăzi, discuțiile sunt din ce în ce mai fragmentate: guvernanța inteligenței artificiale, viitorul dincolo de platforme, suveranitatea digitală, computație planetară și geopolitica infrastructurală. Toate însă se sprijină pe schelele ridicate în deceniile precedente: munca imaterială din anii ’90, societatea rețelară a anilor 2000, capitalismul de platformă și cel de supraveghere din jurul lui 2010 și, în sfârșit, teoriile ecologice sau planetare care au evoluat în paralel. Aceste dezbateri încep, așa cum am văzut, cu analizele de la sfârșitul secolului trecut despre putere, muncă și neoliberalism (Foucault și Deleuze), trec prin teoriile rețelei și a producției imateriale și se maturizează odată cu capitalismul de platformă sau de supraveghere și se ramifică, apoi, în teorii planetare, ecologice și infrastructurale de azi.
Or, povestea despre postmodernism pornește, de cele mai multe ori, de la o recapitulare a pozițiilor care au declarat moartea postmodernismului. Aș atrage atenția asupra unui fenomen mai puțin cunoscut: faptul că s-a vorbit deja și despre o întoarcere a postmodernismului. În urmă cu aproximativ zece ani, Vincent B. Leitch semnalase, de pildă, renașterea teoriei literare, arătând că, în cadrul acestui reviriment, gândirea postmodernă, precum și cea poststructuralistă rămân centrale, în fapt, fără să fi fost vreodată cu adevărat marginalizate pe scena mondială a studiilor literare. În aceeași perioadă, Irmtraud Huber lansase ipoteza conform căreia literatura propriu-zisă a început să practice formule artistice aflate dincolo de categoriile și strategiile deconstructiviste ale postmodernismului și să adopte tactici comunicative bazate pe ideea de reconstrucție. O idee similară poate fi reperată în volumul editat de Jason Gladstone, Andrew Hoberek și Daniel Worden, Postmodern/ Postwar – And After: Rethinking American Literature (2016), unde se analizează validitatea postmodernismului în raport cu literatura începutului de secol XXI, dar și despre ce anume ar putea înlocui această categorie culturală. Pe scurt, volumul editat de Gladstone, Hoberek și Worden rămâne relevant tocmai pentru că reflectă modul în care cercetarea literară s-a raportat la conceptul de postmodernism la mijlocul deceniului trecut.
E clar acum că, deși literatura perioadei a fost influențată, pe de-o parte, de postmodernism, ea rămâne totuși distinctă de literatura postmodernă propriu-zisă. O altă carte editată de Thomas Vaessens și Yra van Dijk demonstrează, în egală măsură, că literatura contemporană pare a fi implicată într-o relație complicată sau chiar toxică cu postmodernismul, constatând că aceasta căutase, într-adevăr, valori care să depășească puterea relativizatoare a postmodernismului. Toate aceste încercări au fost însă anticipate de David Foster Wallace încă din 1993, intervenție care rămâne definitorie pentru declinul postmodernismului.
Postmodernismul, pentru Fredric Jameson, fusese, de fapt, simptomatic pentru sentimentul unui sfârșit sau, mai exact, pentru ruptura dintre experiență și cunoaștere care nu mai poate fi articulată ideologic. Și se vede acum destul de clar felul în care majoritatea teoriilor psihanalitice, deconstructive și neo-marxiste, precum și conceptele acestora (cum ar fi scriitura, schizofrenia, simulacrul, pastișa) ale epocii, alături de lucrarea fundamentală a lui Ernest Mandel (Late Capitalism din 1975), îi furnizaseră instrumentele prin intermediul căruia să recunoască trăsăturile literaturii și ale epocii postmoderne. Jameson definise această formă culturală postmodernă ca fiind o ideologie althusseriană a cartografierii cognitive, adică a înțelegerii relației imaginare pe care subiectul o întreține cu condițiile sale reale de existență. Însă, dacă întreaga cultură postmodernă (sau multinațională) a fost o formă de dominație economică și militară, la nivel global, a Americii, situația actuală este diferită. Jameson însuși se întoarce, în 2014, la problematica tranziției de la modernitate la postmodernitate, examinând importanța temporalității spațiale sau, altfel spus, relevanța temporalității în postmodernitate și modul în care aceasta e (re)produsă într-un capitalism al piețelor financiare.
Dar postmodernismul nu se poate limita, totuși, la înțelegerea lui Jameson și nu e de mirare că postmodernismul a fost, de cele mai multe ori, înțeles ca echivalentul teoriei literare poststructuraliste de origine franceză. Alteori, acesta a fost citit ca o formă de psihanaliză în care mecanismele inconștientului capătă reale implicații politice. Lyotard a vorbit despre postmodernitate ca o atitudine de incredulitate față de marile narațiuni, dar și ca o formulare a inumanului, în aceeași măsură în care Deleuze descrisese individul ca un corp fără organe sau o entitate rizomatică.
Cu toate acestea, criza climatică tot mai acută, declinul statului social și al instituțiilor acestuia, precum și restructurarea ordinii geopolitice mondiale au modificat condițiile postmoderne cartografiate de Jameson în urmă cu mai bine de 30 de ani. Trecerea de la centrismul neoliberal la ascensiunea populismului, dar și tranziția de la globalizare la un nou separatism și apariția unor subculturi internautice și forme artistice neo-spirituale semnalizează nevoia regândirii ontologiei prezentului. Nu doar Linda Hutcheon, ci Ihab Hassan însuși susținuse ideea conform căreia postmodernismul se epuizase deja la mijlocul anilor ’80.
Trăim într-o perioadă diferită. Cinismul, ironia, suspiciunea, obsesia suprafețelor – aceste atitudini reprezentative ale postmodernismului nu mai funcționează azi. Fără să fie o evaluare directă a postmodernismului, intervenția lui Mark Fisher interpretează continuitatea culturală de după postmodernism prin grila economiei politice devenind, în scurt timp, un punct central în dezbaterile din jurul post-postmodernismului. Fisher vorbește despre un realism care nu poate fi altfel decât capitalist și imposibilitatea sau colapsul unui viitor alternativ. Josh Toth, la rândul lui, susține că postmodernismul nu s-a încheiat pur și simplu, ci că acesta persistă mai degrabă întocmai unui spectru. Pentru Toth, încercările de reînnoire și de întoarcere la o formă de realism, la etică și comunicare nu sunt neapărat separate de postmodernism, ci o moștenire a acestuia. Toth argumentează că poststructuralismul bântuie, în egală măsură, idealurile modernismului și că metaficțiunea postmodernă eșuează, etic vorbind, și deschide un nou spațiu pentru asumare și responsabilitate. Analiza spectrală pe care Toth o propune se află și ea în dialog explicit cu teoria postmodernă și problematica unui dincolo de postmodernism. Alături de Neil Brooks, Toth conceptualizase, în prealabil, moartea postmodernismului, precum și dramatizarea unui oarecare doliu prin intermediul căreia se poate evalua ce s-a pierdut, ce a supraviețuit și ce poate fi recuperat din postmodernism. În aceste condiții, sfârșitul postmodernismului e citit ca o transformare și o chestionare a problemelor etice, politice și narative pe care postmodernismul le-a lăsat în urmă.
Cred că ce putem face este să examinăm modul în care supraviețuiește, se transformă sau se articulează astăzi postmodernismul, într-o lume în care tehnologiile generative, infrastructurile digitale și conflictele geopolitice au devenit condiția de bază a existenței cotidiene. Condiția postmodernismului în prezent nu este una de dispariție, ci de stratificare. Postmodernismul a încetat să mai funcționeze ca paradigmă dominantă, dar continuă să existe ca infrastructură culturală reziduală, ca un sol epistemic pe care s-au acumulat aceste noi fenomene: digitalizarea, globalizarea accelerată, inteligența artificială, dezvoltarea capitalismului de platformă, ecologiile de date. În epoca digitală, elementele centrale ale postmodernității (autoreflexivitatea, fragmentarismul, ironia și pastișa) sunt nu doar prezente, ci naturalizate în cultura algoritmică (feed-uri, remix culture, meme). Ce diferă acum este funcția lor. Fragmentul, de pildă, nu mai este un gest subversiv, ci un standard tehnic al platformelor. Hipertextul nu mai e o metaforă literară, ci structura propriu-zisă a Internetului. Vorbim, așadar, despre un postmodernism care nu dispare, ci se automatizează.
Postmodernismul nu este cu siguranță complet epuizat pentru că ne oferă încă instrumente pentru analiza textualității într-o cultură a simulacrului. Dar este insuficient pentru mediile algoritmice și pentru examinarea noilor estetici ale sincerității, vulnerabilității sau afectului. Așadar, putem spune că postmodernismul este un concept înglobant, dar parțial depășit. E util mai ales pentru cartografiere genealogică și mai puțin pentru descrierea directă a fenomenelor emergente. Postmodernismul opera pe discurs, însă discursul a fost deja înlocuit de vectori, date, fluxuri algoritmice, ecosisteme digitale și inteligențe artificiale generative. Gândirea postmodernă este absorbită într-un câmp ontologic nou.
Postmodernismul celebra multiplicarea perspectivelor și decăderea marilor narațiuni. Astăzi, acest pluralism și proliferarea necontrolată a textelor reprezintă simptomele unei lumi aflate în pragul unei crize. Revenirea sincerității și a afectului, stilisticile ecologice, narațiunile postumane despre infrastructuri tehnologice, materialitatea digitală, toate acestea caracterizează starea generală a lumii noastre contemporane. Structura sensibilității actuale nu abandonează postmodernismul, ci îl recodifică în sens afectiv, digital și ecologic.
Metode de lucru. Un strat distopic tot mai clar iese la suprafață
Cristina Dicusar
(scriitoare, doctorandă Universitatea de Stat din Moldova, Chișinău)
Trasez niște limite ale noțiunii de postmodernism, definindu-l ca metodă de lucru cu limbajul: o capacitate de aranjare a „narațiunilor” astfel încât să se întrevadă printre ele structuri poetice neprevăzute, instabile – cum făcea Wittgenstein, potrivindu-și paragrafele și frazele până asambla un volum; sau dadaiștii, și apoi Burroughs, tăind fâșii de text și aranjându-le prin metoda decupajului. Autorii care s-au interesat de această direcție au dezvoltat, eventual, o practică a încorporării în textele lor a elementelor ce îmbogățesc experiența lingvistică: de la fragmente de conversații virtuale la playlist-uri și meme-uri, având încredere în interfețe și în limbaje ca forme de viață.
În paralel, s-au dezvoltat alte atitudini față de text, care continuă tradiția – fenomenologică în spirit – de focalizare și fixare, de descriere și neîncredere în interfețe, de chestionare și suspendare a formelor de viață (și luarea lor între paranteze). Acest fel de a vedea, focalizat, s-a interesat și de interfețele virtuale. Astfel, postfenomenologia (Don Ihde), fără a se îndepărta prea mult de metodele fenomenologice, explorează felul în care tehnologia ne schimbă percepția. Una dintre temele recente ale acestei direcții sunt modurile în care eticul/ esteticul – și felurile în care trăim, ne amintim, interpretăm, scriem – sunt influențate de intervențiile dialogale ale AI-ului.
În teorie aceste două direcții sunt distincte, dar în practica literară, oscilează. Limitele sunt blurate și un strat distopic tot mai clar iese la suprafață: [...] I call for an Uber. A call/ I did not even place. It’s all part// of this new deal, for which I am the delay./ Oh, blissful ooze. Oh, quantum soldier// of fortune. There will be an app for judgment/ that we can’t delete. You correct me:// execution. Let’s get into this. That sentencing/ is quite empty. The sentence is doubling// Down. [...] (Poet Wrestling with {Artificial} Intelligence By Rosebud Ben-Oni).
Nu sesizez că migrația pe alt suport decât hârtia ar produce mari transformări
Caius Dobrescu
(scriitor, profesor Litere, Universitatea din București)
1. Teoretic, digitalizarea ar trebui să producă schimbări mari de conținut. Pe principiul the medium is the message. McLuhan era marele specialist al acestui tip de alchimie mediatică. De formație literară, chiar dacă e văzut ca părintele studiilor de comunicare, McLuhan era foarte dibace la demonstrat raporturi între, să spunem, poetica modernistă și modificările aduse de tehnica tipografică sau de începuturile telecomunicațiilor. Deci, digitalizarea ar trebui să (ne) facă, ea, ceva. Dar eu unul, de unde stau, nu sesizez, deocamdată, că migrația pe alt suport decît hîrtia ar produce mari transformări emoționale și filozofice – și cu atît mai puțin retorice, de mijloace de expresie. Declarații frenetice despre cum mediile, mai mult sau mai puțin sociale, ne transformă din rădăcini găsim peste tot. Dar Marea Transformare nu mi se pare deloc, ca să spunem așa, palpabilă. Asta dacă nu vedem o transformare în faptul că funcțiile „tradiționale” ale literaturii sînt preluate, ceas de ceas, de alte forme și canale de comunicare (muzică, film și televiziune, jocuri electronice, benzi desenate).
2. Modelul teoretic a circulat, de la bun început, în variante oarecum concurente, fiecare încercînd să propună o formă complexă de a gestiona complexitatea. În „Occident” părea o critică înverșunată a raționalismului luminist, în Europa de est subversivă, mai degrabă o revenire la luminismul individualist și liberal. E greu de crezut că într-un sac atît de mare, plin cu de toate, nu s-ar găsi niște gadget-uri explicative care, nițel recombinate, să funcționeze în continuare. Dar eu îi cred pe cei ce susțin (de exemplu, Rorty) că modelele sînt mai degrabă discursuri, limbaje (jargoane), care se schimbă nu dinăuntru, în baza unei dezbateri articulate, ci pur și simplu pentru că, la un moment dat, lumea se plictisește de ele.
3. În privința agendei dezbaterii, cred că se produce o evidentă deplasare de la îndrăgita tripletă gen-rasă-clasă, la o alta, pe care am putea s-o prescurtăm, nu la fel de percutant, ecologie (antropocenism)-tehnologie-cognitivo-manie (explorarea creierului, ca nouă Lume Nouă). Desigur, cu toate combinațiile dintre ele, determinate, pe de o parte, de afinitățile și întrepătrunderile lor obiective, pe de altă parte, de faptul că oamenii țin neapărat să aglutineze, fie și împotriva evidenței, lucrurile care li se par importante.
4. Dacă aș ști, vă asigur că v-aș spune. Dacă am să știu vreodată, promit să fiți primele și primii care aflați. Pînă atunci, aș spune doar că, în linia care mă interesează pe mine – a evoluției „spiritului public”, cum ar fi spus Pompiliu Eliade – văd o mutație de la a) utopianismul regresiv, repliat pe sine, nostalgic și sentimental, dar ascunzînd asta sub masca ironiei cinice (am caracterizat etosul atribuibil literaturii postmoderne, ca literatură post-’68, post-contraculturală), către b) noi încercări de a suscita valuri de utopianism indignat, de mînie populară vizionară și culpabilizatoare față de „Sistem” (într-un spirit atît de bine sintetizat de marele nostru Coșbuc: „Cînd nu vom mai putea răbda/ Cînd foamea [oricare și orice ar fi ea – nota mea] ne va răscula/ Hristoși [sau un echivalent secular – n.m.] să fiți, nu veți scăpa/ nici în mormînt [whatever this may mean – n.m. din nou]”. Ceea ce mi-aș dori eu (dar fără speranțe sau iluzii) ar fi o literatură derivată din discernămînt – adică dintr-o înțelegere a democrației ca suveranitate împărtășită. Nu în sensul participării spontane (doar) la ridiculizarea carnavalescă a Puterii, sau la o sfîntă mîinie neo-proletară. Ci în acela al sentimentului unei participări individuale și personale la suveranitatea republicană. Ceea ce presupune să te proiectezi în condițiile celui care trebuie să ia decizii grele de consecințe pentru semeni pe baza unor informații fatalmente incomplete, în condiții, în general, de incertitudine, și trebuind de cele mai multe ori să împace valorile morale ale caprei și ale verzei.
O posibilă reluare a discuțiilor despre postmodernismul românesc astăzi
Alexandra Ivan
(masterandă Litere, Universitatea din București)
În ultimele două decenii, discuțiile despre modul în care postmodernismul a fost receptat sau înțeles în cultura română au devenit surprinzător de rare. Au existat, în anii ’80-’90, câteva insule de dezbatere: Caiete critice, antologii care reiau discuțiile – Competiția continuă a lui Gheorghe Crăciun – prefețe programatice, fie pro-, fie anti-postmodernism, precum cea semnată de Alexandru Mușina la Antologia generației ’80 („noul antropocentrism”) sau intervenții în diverse reviste literare (Ion Pop în Echinox, spre exemplu). Mai recent, câteva articole din Transilvania sau din reviste academice internaționale au revizitat subiectul, de regulă cu accent asupra Europei de Est.
Totuși, inițiativele actuale par mai curând sporadice și niciodată duse până la capăt în încercarea de a se coagula într-un demers coerent. Deși aproape jumătate de secol ne desparte de momentul ’80, când postmodernismul începea să fie teoretizat la noi, există astăzi încă multe neclarități cu privire la felul în care paradigma a fost preluată, configurată și sedimentată în spațiul românesc.
O (re)evaluare/ (re)vitalizare a modului în care postmodernismul a fost receptat în România este astăzi cu atât mai necesară cu cât, începând cu anii 2000, spațiul occidental a generat o serie de noi direcții culturale care fie anunță „moartea” postmodernismului, fie îl proiectează în noi forme. Printre acestea se numără metamodernismul (care a fost promovat de câțiva critici/ teoreticieni și a devenit destul de influent în spațiul nostru cultural din ultimii ani spre deosebire de alte direcții concurente; interesant ar fi de văzut de ce), digimodernismul, post-postmodernismul, hipermodernismul etc.
Formularea teoreticianului Mircea Martin din România literară (1996) – ideea unui „postmodernism fără postmodernitate”, frecvent invocată pentru a explica situația locală – suscită teza marxistă care afirmă că o anumită suprastructură culturală nu poate apărea fără o bază materială care să o genereze. În acest sens, ar părea logic ca scriitorii noștri din România Socialistă – lipsită de piața liberă capitalistă și de condițiile civilizațioanle care au produs cultural postmodernismul occidental – să poată adopta doar mimetic/ superficial anumite tehnici textuale și estetici postmoderniste.
Chiar și așa, rămâne o întrebare de fond. Dacă un postmodernism autentic nu a fost posibil în literatura noastră ca fenomen ideologic și ca sensibilitate, ci doar la nivel mimetic (superficial), acest lucru ar trebui, teoretic, să spună ceva despre valoarea estetică a textelor produse atunci (respectiv faptul că sunt slabe, că perioada nu merită canonicizată etc.). Or, această ipoteză este contrazisă de mare parte din exegeză: generația ’80 este astăzi integrată în canon, iar postmodernismul este predat în manualele de liceu și discutat în lucrări de doctorat (Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu este doar un exemplu de pionierat printre numeroase demersuri academice din ultimele decenii care au continuat să analizeze postmodernismul sau să discute autori optzeciști afiliați acestei paradigme). Mai departe, dacă într-adevăr nu am avut o postmodernitate propriu-zisă, atunci ea ar fi trebuit să apară abia după 1989, odată cu tranziția spre capitalism și integrarea europeană. Dar chiar atunci, tipul de scriitură care se dezvoltă se schimbă și adoptă (sau revine) la anumite aspecte pe care le-am putea considera anti-postmoderne (un tip de mimetism al reprezentării existenţei care implică un „refuz al metafizicii, al imaginaţiei și al literarităţii” – Andrei Terian în Caiete critice, nr. 2-3/ 2005; o reorientare către istorie, investită acum cu mize sociale care apar într-o formulă mult mai directă – aspect cât se poate de firesc dat fiind faptul că înainte de ’89 aceste teme nu puteau fi abordate deschis și transparent; abandonarea ludicului postmodern și textualismului etc.).
Pentru a depăși teza marxistă (care nu funcționează mereu întru totul) teoriile (post)marxiste nuanțează raportul dintre bază și suprastructură: modul literar de producție nu reproduce automat modul general de producție și poate funcționa chiar împotriva lui. În accepția lui Althusser, cultura aparține Aparatelor de Stat Ideologice (ASI), spații care nu doar transmit ideologia dominantă, ci pot găzdui și forme de opoziție. Literatura, ca ASI, nu este integral supusă Aparatului de Stat Represiv (ASR), ci poate articula contra-ideologii. Din această perspectivă, postmodernismul românesc devine inteligibil ca formă culturală care se constituie în interiorul unui spațiu ideologic parțial autonom, în tensiune cu ideologia dominantă. Astfel, ne putem raporta la textele mai multor scriitori optzeciști ca forme de literatură subversivă; aspectul este relevant cu atât mai mult cu cât Hassan vede postmodernismul ca fiind tocmai o practică subversivă prin pluralitate, pastișă, ironie, ludic etc. Lyotard se raportează la postmodernism în sensul subminării „marilor narațiuni”, aspect pe care îl observăm (poate cel mai bine) în proza unor autori optzeciști care folosesc deconstrucția sau fragmentarismul narativ.
Am putea întreba, pe bună dreptate, ce relevanță mai are, chiar și așa, teza lui Althusser, dacă în România comunistă nu a existat o bază civilizațională economică sau tehnologică capabilă să genereze efectiv o producție culturală postmodernă. Însă nu dezvoltarea tehnologică sau economică este aici esențială, ci mentalitatea (cum o numesc unii, nouă ne place să îi spunem sensibilitate) capabilă să producă discursuri și forme culturale postmoderne. Știm, de exemplu, că în perioada deschiderii culturale au fost traduse numeroase texte occidentale – Joyce, Faulkner, Italo Calvino etc. – care, deși nu erau postmoderne stricto sensu, au fost citite și analizate de Brian McHale (și nu numai) ca marcând o trecere spre postmodernism (ele devenind astfel texte precursoare postmodernismului). Am putea să ne gândim că lecturile/ traducerile acestora (Mircea Ivănescu fiind un exemplu relevant care ar trebui să ne facă să ne gândim, de asemenea, de ce nu îl putem considera în totalitate postmodern: ei bine, pentru că este un astfel de precursor prin lecturile și traducerile precursoare) au contribuit la configurarea unei mentalități și a unor practici literare postmoderne locale. În acest context, grupări precum „Școala de la Târgoviște” sau anumite texte ale lui Leonid Dimov se pot înțelege ca expresii timpurii ale postmodernismului românesc, generate nu din „spuma mării” sau exclusiv dintr-un fond economic, ci dintr-un contact epistemologic cu ideile, formele, sensibilitățiile occidentale; aceste idei și forme nu au fost preluate, evident, ca atare, ci hibridizate cu experiența autorului (persoanală, dar și culturală).
Pentru a evita senzația că operăm impresii generale, lipsite de fundament teoretic, ne amintim de perspectiva lui Homi K. Bhabha din The Location of Culture (1994). Pentru Bhabha, cultura nu este niciodată pură sau stabilă; ea se formează în spații de negociere, ceea ce el numește Third Space (al treilea spațiu). În acest spațiu se întâlnesc multiple forme culturale care generează o hibridizare, iar acest proces are loc printr-o permanentă traducere culturală și (re)negociere a sensurilor. Cultura dominată nu imită mecanic cultura dominantă, ci o reconfigurează prin intermediul unui proces mult mai complex decât o simplă reproducere sau un simplu mimetism. Privit astfel, postmodernismul românesc nu poate fi redus la o formă, spre exemplu, de „auto-colonizare” (Ștefan Baghiu), deoarece nu presupune doar aclimatizarea pasivă a unor modele occidentale, ci implică și produce diferență, creativitate și hibridizare (iar postmodernismul este in nuce hibridizant, eclectic, pluralist etc. – Hassan).
S-ar putea obiecta acest aspect, firește, pentru că în anii comunismului contactul cu Occidentul era limitat. Tocmai aici intervine însă ceea ce s-a numit „postmodernismul de piață neagră”: muzică, literatură, filme, știri și informații care circulau în subteran, prin rețele alternative de difuzare. Aceste produse culturale, consumate clandestin de o mare parte a populației, au alimentat un proces hibridizant, chiar și în condițiile aparentei închideri culturale. Pare că rolul „pieței negre” a fost profund subestimat în cadrul discuțiilor despre transferul cultural din acea perioadă; însă nu ne putem îndoi de faptul că această piață alternativă a existat și că ea a contribuit la stimularea aparițiilor unor forme/ produse culturale postmoderne.
Rămânând tot într-un registru (post)marxist, ne amintim că Raymond Williams vorbește despre „structura sentimentului” (1977), adică schimbările în experiențele trăite de o generație. Aceste schimbări (sau preformațiuni, cum le numește el) apar mai întâi la nivel individual și colectiv, înainte de a fi conceptualizate sau instituționalizate. Literatura și arta nu reflectă pur și simplu structurile sociale existente, ci contribuie activ la formarea lor, anticipând sau înregistrând trăiri care vor fi teoretizate ulterior. „Structura sentimentului” nu este împărtășită de toți indivizii și nici nu impune omogenitate; este o structură în formare care se manifestă inițial prin elemente izolate. Abia mai târziu aceste elemente sunt recunoscute ca parte a unei generații semnificative, adesea minoritare. Piața neagră, prin intermediul produselor culturale occidentale – nu doar prin traducerile realizate de Editura Univers – a influențat fără îndoială sensibilitatea scriitorilor români. Putem discuta despre apariția unei conștiințe duale: ancorată în valorile occidentale, dar totodată revoltată și dispusă să adopte atitudini subversive față de ideologia oficială.
În final, un aspect fundamental, adesea trecut cu vederea în discuțiile despre postmodernismul românesc, este înțelegerea evoluției postmodernismului în Occident și a relației sale cu capitalismul. Așa cum Matei Călinescu vorbește despre mai multe modernisme, ne putem întreba dacă nu cumva există mai multe postmodernism(e): nu doar un postmodernism occidental versus unul est-european – diferența est-europeană rămâne relevantă, nu doar din considerente diacronice/ seculare sau materiale, ci și prin condițiile culturale specifice; însă lipsa „postmodernității” ca civilizație, dezvoltare economică și tehnologică nu constituie însă singurul generator al unei anumite sensibilități, iar postmodernismul est-european rămâne, astfel, autentic și valoros în sine prin hibridizarea culturală cu vestul și subversivitate față de ideologia dominantă – diferit, dar nu mai puțin legitim decât cel occidental. În plus, important este de subliniat faptul că există ramificații interne ale postmodernismului vestic: Brian McHale percepe fenomenul diferit față de Ihab Hassan, iar Lyotard altfel față de Jameson – iată, așadar, pluralitatea abordărilor teoretice!
Privind postmodernismul românesc prin prisma criticii marxiste jamesoniene, constatăm că acesta poate fi perceput ca „aspirațional” (Mihnea Bâlici), adică dornic să se sincronizeze cu logica pieței capitaliste. Însă rămâne întrebarea cât de relevantă este această observație pentru a înțelege dezvoltarea autentică a postmodernismului românesc, nu doar ca imitare estetică sau ca dorință pentru democrație și litertate în plan politic, ci ca fenomen cultural propriu, autentic și, de ce nu, epistemologic/ filosofic – în sensul formulării unei filosofii postmoderne distincte în spațiul est-european.
Postmodernitatea – o evidență
Ion Bogdan Lefter
(critic literar, profesor Litere, Universitatea din București)
Postmodernismul e un concept de macroistorie culturală.
În literatură – un curent literar, cu întreaga amplitudine a etapelor din seria (neo)clasicism-romantism-modernism-postmodernism.
La fel în celelalte arte: postmodernismul creativității vizuale, cel teatral, cinematografic, muzical, coregrafic etc.
Postmodernitatea ca epocă include toate aceste evoluții din cîmpurile creative, alături de remodelările tuturor straturilor societății în ansamblu: viață comunitară, politică, sistem juridic, economie, orice. E o masivă etapă de evoluție a civilizației umane, așa cum au descris-o și au interpretat-o filozofii generaliști și cei ai culturii, sociologii, politologii, antropologii și ceilalți profesioniști ai „științelor umane”. S-a adunat o bogată bibliotecă de studii în materie. Firește, pe lîngă cele larg-integratoare – și o mulțime de cercetări aplicate, încît știm astăzi totul despre postmodernitate și despre postmodernismele ei, minus ce detalii s-ar mai putea adăuga de-aici înainte și pînă cînd va ajunge și ea la final, ca toate etapele macroistorice. Semnele unei noi schimbări majore, „paradigmatice”, n-au apărut încă.
În același timp, termenul „postmodernism” a fost intens rulat publicistic. L-au folosit și criticii și teoreticienii care, pe lîngă studii și cărți docte, fac și articlerie curentă, dar și scriitori și artiști atrași sau deranjați de ideea intrării într-un nou ciclu cultural, jurnaliști și alți „făcători de opinie” („opinion makers”). Pe toate tonurile, mai calme ori mai stridente, cu mari energii promoționale sau cu nervozități contestatoare, de la strîmbături din nas la respingeri iritate, pînă la obtuzități patente, puneri de-a curmezișul fără vreo intenție de a înțelege despre ce e vorba. Sigur că discuțiile, controversele, „cherelele” între „vechi” și „noi” (asemeni celebrei „querelle des anciens et des modernes”) sînt întotdeauna utile, chiar și cele aflate în deficite grave de substanță contribuind măcar la propagarea temelor disputate. Cu circumstanțe speciale în cazul nostru: căci – pe de o parte – epoca evoluează într-un uluitor simultaneism al diversității, de maximă extensie „globalistă”, cu contribuții de pe toate meridianele Planetei, de unde dificultatea mult mai mare de a extrage astăzi numitorul comun al evoluției față de ieri și alaltăieri; și – pe de altă parte – ne-am aflat și la startul postmodernității, cu atît mai mult astăzi, în vremuri de mare apetit speculativ și „nominalist”, cu valuri-valuri de intelectuali de toate calibrele doritori să lanseze interpretări personale și denumiri noi, cît mai istețe, fie etichete nou-nouțe, eventual ultrasofisticate, fie modulări ale terminologiei în uz, prefixate și postfixate cît a permis fantezia emițătorilor. De la un punct încoace, „dialogul” internațional nu s-a mai putut purta pe vechiul model al emiterii unor idei din vechile centre de autoritate, preluate apoi în profunzimea sistemului cultural continental și universal, încît chiar faptul că s-a fixat și s-a impus o emblemă compusă doar prin indicarea ulteriorității, cea a postmodernismului, poartă cu sine și acest tîlc al dificilei, dacă nu deja-imposibilei „plebiscitări” a unor noi denumiri consensuale pe fundalul vociferării generalizate.
Revenind la perspectiva calmă, macroistorică: apariția și circulația termenului „postmodernism” la noi am relatat-o în Secvențe despre scrierea unui „roman de idei”, studiu din 1986, publicat în reviste în 1986-1987 și reasamblat în deschiderea cărții mele Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale (2000, 2002, 2012), care reflectă în rest întreaga poveste autohtonă a conceptului (bineînțeles, pînă-n anul 2000, cu actualizări în 2002 și 2012). De văzut și volumul meu Despre identitate. Temele postmodernității (2004, 2012), plus intervențiile ulterioare din presa culturală. Iar seria curentelor literare românești am clarificat-o în Recapitularea modernității. Pentru o nouă istorie a literaturii române (2000, 2012). Graba de a proclama vetustețea postmodernismului în disputele gazetărești și „internetistice” ale ultimelor decenii n-are o bază serioasă în realitățile culturale ale perioadei pe care o traversăm. Istoria sau „macroistoria” ne învață că toate curentele literare și artistice, (neo)clasicismul și celelalte, au fost cicluri de circa un secol (plus-minus), deci al postmodernității se află probabil în jumătatea sa secundă. „Paradigma” mare nu s-a schimbat, principalii ei parametri n-au stagnat, clișeizarea și depășirea lor nu se întrezărește: dimpotrivă, accelerează, producînd derivații spectaculoase, de pildă ale mereu mai rapidelor și mai complexelor infrastructuri informatice din care se alimentează o postmodernitate în continuare vie, de un colosal dinamism.
Teme de lucru:
● aducerea la zi a poveștii postmodernității, inclusiv a celei locale (ceea ce am și început, dar – vai! – am și... întrerupt în urmă cu cîțiva ani, cînd am fost invitat să „revizitez” experiența întîlnirilor din august 1991 cu de-pe-atunci-„clasicii” postmoderni americani John Barth, Raymond Federman, William H. Gass și Ihab Hassan și cu britanicul Malcolm Bradbury la un extraordinar conclav postmodernist organizat de Universitatea din Stuttgart la Ludwigsburg – v. și interviurile mele cu Hassan și Bradbury în Postmodernism...);
● expunerea pe larg a contraargumentelor la teoria „postmodernismului fără postmodernitate” de dinainte de 1989, apoi la explicațiile cum că și societatea românească, și altele ar fi evoluat atipic etc. (pe scurt m-am mai exprimat și „publicistic”, și în conferințe academice); căci: 1) și la noi, și în întreaga Europă Centrală, deși sub regimuri comuniste, mediile intelectuale și spațiul urban în genere se „sincronizaseră” după mijlocul anilor 1960, în perioada post-proletcultistă, cu evoluțiile occidentale, cu „tipicități”/ „specificități” firești, ca peste tot în lume; și 2) niciodată și nicăieri, în nici un ciclu macroistoric, n-au fost omogene societățile în ansamblu: clasicismul a fost al centrelor aristocratice de Ev Mediu tîrziu, nu al populațiilor rurale larg-majoritare, iar romantismul, modernismul, postmodernismul – ale civilizației urbane, cu mari „pungi” demografice rămase în urmă pretutindeni, inclusiv în cele mai avansate state occidentale (pînă și – ca să dau o singură referință actuală – în ultraconservatoarea „Americă profundă”, promotoare a ideologiilor de tip „WASP/ White Anglo-Saxon Protestant ș.a.m.d.);
● demontarea pseudoconceptelor generate de amintita beție „nominalistă”: „transmodernism”, „metamodernism”, „umanioare digitale”/ „digital humanities” et tutti quanti...
À bon entendeur, salut!
Postmodernismul care a fost sau n-a fost, a murit sau nu, dar oricum se ţine bine
Andrei Nae
(profesor Limbi și literaturi străine, Universitatea din București)
Postmodernismul e un concept care fascinează prin felul cum mereu se eschivează înţelegerii. Dacă e să îl credem pe Julian Barnes când spune în Papagalul lui Flaubert că sensul trecutului este ca un porcușor dat prin ulei care aleargă prin sufragerie şi nimeni nu-l poate prinde, apoi postmodernismul e acelaşi porcuşor, dar mecanic, pe baterii Duracel şi ascultă deathgrind în căşti. Dacă încerci să-l prinzi, te împiedici şi-ţi rupi dinţii. Dat fiind că oricum vreau să merg la dentist în perioada următoare pentru că dentista mea tocmai şi-a renovat cabinetul, mă voi înhăma la sarcina periculoasă de a încerca să explic care e treaba cu postmodernismul.
În speranţa că dantura rămâne intactă, să începem cu nişte coordonate istorice. Când începe? În efervescentul deceniu al anilor ’60 din SUA când boomerii se satură de conformismul decadei anterioare sau mai devreme, când Theodor Adorno proclamă că a scrie poezie, recte artă apolitică, după Auschwitz este o barbarie? Sau poate că regăsim postmodernismul deja în secolul al XVIII-lea în Viața și opiniunile lui Tristram Shandy, Gentleman de Lawrence Sterne unde naraţiunea aminteşte de autoreflexivitatea şi digresiunile romanelor canonice ale ficţiunii postmoderniste? Să acceptăm că postmodernismul începe în anii ’60, dar că are precursori de-a lungul modernităţii. Mai greu e să stabilim când se termină. Să zicem că intră în comă în 2001 după atacul terorist asupra Turnurilor Gemene şi, în mod ironic, decedează în 2007, anul publicării romanului Omul căzător de Don DeLillo, când începe marea criză financiară care va cuprinde întreaga planetă şi va marca revenirea ideologiei în discursul politic.
Dacă aş preda postmodernismul (şi, ce să vezi, chiar o fac) şi mi-aş întreba studenxi la seminar pentru un plus sau chiar două când începe şi când se termină acesta (şi chiar o fac, deci aviz studenxilor mei), un răspuns precum cel de mai sus s-ar sfârşi cu două plusuri, un high five şi foarte multe laude studenxei în cauză. Dar cum aici nu sunt la catedră şi pot îndrăzni mai mult, voi cuteza a spune că postmodernismul nu are cum să fi murit pentru că, de fapt, nu prea a existat niciodată. Şi dacă chiar a existat, atunci a fost în scrierile filosofilor francezi antiumanişti reprezentaţi de Sfânta Treime Postmodernistă alcătuită din Jacques Derrida, Michel Foucault și Gilles Deleuze şi Felix Guatari (pe care îi luăm împreună că doar ei vorbesc despre asamblaje şi fluiditatea omului ca fiinţă unică şi singulară). But there’s a catch! Culmea (ironia) gândirii postmoderniste este că cei dintâi gânditori ai acesteia nu sunt foarte postmodernşti în felul cum se raportează la lumea în care trăiesc. Antologica detaşare faţă de orice doctrină, scepticismul radical faţă de orice valoare morală tare, respingerea oricărei ancorări în real(itate) şi relativismul extrem nu se prea regăsesc în faptele şi opiniile Sfintei Treimi Postmoderniste.
Michel Foucault vorbeşte despre cum subiectivitatea şi expresia ei nu pot fi gândite în afara unei reţele complexe de instituţii, practici şi discursuri care le supradetermină existenţa. Această poziţie constructivistă radicală anulează orice idee de experienţă autentică, bunăoară experienţă autentică de victimă, de exemplu, care mai apoi să fie baza unui discurs politic progresist social care să transceadă arhitectura discursivă pre-existentă acestuia. Or, Foucault în activismul său centrat pe condiţia persoanelor încarcerate exact asta face, merge la subiectul încarcerării (deținutul) şi încearcă să îi dea acestuia o voce, de parcă însuşi demersul său nu ar reproduce o inegalitate de putere între el, omul de ştiinţă cu autoritate discursivă şi puşcăriaşul al cărui discurs are nevoie de validarea lui Foucault. Miroase tare a pouvoir-savoir!
Jacques Derrida demantelează o întreagă gândire occidentală bazată pe opoziţii binare şi pe ideea că există forme de reprezentare mai capabile să ofere cunoaştere tare decât altele. Ideea de reprezentare autentică şi reprezentare falsă nu există în gândirea lui Derrida din moment ce orice sistem de reprezentare este un sistem închis şi mai mult sau mai puţin autosuficient. Sensul real al lucrurilor ne scapă printre degete ca porcuşorul uleios al lui Barnes, dar acest lucru nu îl opreşte pe Derrida să condamne apartheid-ul din Africa de Sud sau să se pronunţe împotriva ocupării Cisiordaniei şi Fâşiei Gaza de către Israel. Apartheid şi ocupaţie par să aibă sensuri fixe şi implicaţii morale clare şi stabile, aici différance-ul pare să ia o pauză măcar de moment.
Gilles Deleuze nu a fost nici el în vreun fel ambiguu politic, ba din contră, l-a sprijinit pe Foucault în demersul său de a îmbunătăţi condiţia deținuților, şi-a manifestat simpatia faţă revoluţia din Vietnam, deşi nu în termeni ortodox-marxişti. Mai mult decât atât, alături de Felix Guattari a susţinut mişcarea antipsihiatrie din considerente ce amintesc de socialism.
Putem merge mai departe şi să ne întrebăm cât de postmoderniste sunt romanele postmoderniste? Eu zic că putem şi primul roman care îmi vine în minte este Lolita de Vladimir Nabokov. Privit drept un roman exemplar pentru că se află la graniţa dintre modernism şi postmodernism, Lolita este... este multe lucruri, dar în primul rând este o parodie a Romanului ca formă literară occidentală. Humbert Humbert, acest narator fandosit cu pretenţii de erudit european, dar perfect eşuat în actul narațiunii, va arunca o lungă umbră asupra romanului postmodernist prin stilul său digresiv şi autosubversiv. Ce face, însă, romanul şi modernist este o rămășiță a noţiunii de autenticitate, de adevăr ficţional şi de moralitate tare care licăreşte printre acrobațiile retorice ale naratorului. Această autenticitate ar fi trebuit să dispară în romanul postmodernist ce se cristalizează în anii ’60 şi care ne va ţine companie până la începutul secolului XXI. Dar dispare ea cu adevărat sau continuă să bântuie romanul postmodernist (sau aşa-zis postmodernist) cum existenţialismul bântuie romanele din anii ’50 ale unor autori precum Saul Bellow, Ralph Ellison, Mary McCarthy sau, dedicaţie pentru colegul meu Mihai Iacob, Ernesto Sabato în Tunelul? Sper că nu mă veţi urî dacă spun că autenticitatea, realul şi moralul rămân acolo ca un negativ necesar pentru nişte ficţiuni foarte certate cu noţiunea de roman şi convenţii de scriere narativă.
Dacă mă gândesc la Strigarea Lotului 49 de Thomas Pynchon, e postmodernism de manual: narator digresiv, metaficţiune, limbaj opac, discursuri pseudo-ştiinţifice, îmbinare de registre culturale presupuse a fi incompatibile şi altele. Dar tot acest arsenal nu suspendă realul, romanul deplânge tocmai deconectarea de la real şi căderea în paranoie şi gândire conspiraţionistă în contextul Războiului Rece. Problema nu e la real, problema e la noi şi lumea pe care am clădit-o, pare să sugereze romanul. Îmi vine în minte şi Abatorul 5 de Kurt Vonnegut, un roman anti-război eşuat, dar care pleacă de la premisa că totuşi ar trebui să putem să scriem lucid şi realist despre ororile războiului, doar că nu o putem face când traumele vechi nu sunt acceptate şi vindecate şi când tot ce e în capul nostru sunt fotolii scumpe, televizoare şi celebrităţi din reviste şi filme. Sărim la Zgomotul alb de Don DeLillo şi suntem în această groaznică Americă materialistă unde totul e un simulacru şi realul e mereu la distanţă. Dar, din nou, nici aici, problema nu pare să fie la real, problema pare să fie la felul cum noi ne-am îndepărtat de el. Trista imagine a familiei reunite în faţa altarului televizorului şi a comunicării constant întrerupte de zgomotul coşului de gunoi electric care turtește automat gunoiul ne provoacă să ne imaginăm o lume în care familia nu se adună în faţa televizorului şi comunică nefiind înconjurată de electrocasnice gălăgioase care ne fac viaţa comodă, dar existenţa incomodă.
În mod nesurprinzător, toate romanele de mai sus, fiecare în sine considerat exemplar pentru postmodernism, au un puternic vibe de Dialectica Iluminismului după cum reiese din recurența scenelor în care portretul psihologic şi moral al personajelor este realizat prin descrierea gunoaielor pe care ei le produc prin consumul de bunuri. Postmodernismul pare să nu se fi desprins de o năzuință modernistă pentru autenticitate şi real, doar că îndepărtarea de acestea pare să fie atât de mare încât disperarea modernismului înalt splendid încapsulat de aşteptarea lui Godot o dă în autoparodie şi umor negru.
În acest context, discuţiile despre post-postmodernism, în oricare dintre variantele sale teoretice (hipermodernism, metamodernism, digimodernism etc.) uneori îmi par superflue. Nu pentru că unele condiţii materiale şi istorice ale existenţei noastre nu s-ar fi schimbat. Or, ba da, şi încă cât. Dar în mod fundamental, ce vedem deja de mai bine de un deceniu este revenirea la speranţă, la speranţa că putem găsi autenticitate. Drumul de Cormac McCarthy evocă perfect această speranţă regăsită. Într-o lume postapocaliptică, ce se vrea a fi o metaforă pentru ceea ce Jean Baudrillard numea „deşertul realului”, există încă loc de înţelegere şi empatie. Alienarea din Zgomotul alb nu defineşte ontologia subiectului, ci este un simptom al capitalismului târziu pe care îl putem confrunta cu speranţa că, deşi niciodată nu vom putea transcende limitele propriei poziţionalităţi şi că reprezentarea absolută a subiectivităţii nu există, ceea ne defineşte ca oameni şi ne aduce împreună este tocmai încercarea de ne depăşi limitele propriei subiectivităţi şi de a construi poduri peste prăpăstii culturale incomensurabile.
Secolul XX e, deci, bipolar. Hipomania modernistă este succedată de hipermania postmodernistă, norocul nostru fiindcă că post-postmodernismul pare să fie o sinteză hegeliană în cel mai ortodox sens al cuvântului: păstrează ce e bun din amândouă în sensul în care nici nu credem cu fanatism în autenticitatea completă a sinelui şi a posibilităţii reprezentării sale, dar nici nu cădem în extrema incomensurabilităţii culturale şi a materialismului filosofic. Pericolul celor două extreme este foarte bine şi frumos reprezentat în Less de Andrew Sean Greer. Când protagonistul crede cu naivitate romantică în autenticitatea modernistă, ajunge să se scufunde în umbra marelui său fost iubit, un poet ficţional inspirat din mişcarea Beat. Când protagonistul îmbrăţişează simulacrul în clubul de muzică techno din Berlin, îşi pierde conştiinţa şi, practic, încetează să aibă o subiectivitate la cel mai concret mod posibil. Soluţia pare să fie necomplicată, nesofisticată şi chiar lipsită de eroism. Speranţa că în viaţă e loc şi de comuniune şi curajul de a te face disponibil imediatului îi aduc protagonistului împlinirea în dragoste după care tânjea. Concluzia pare să fie că puţină speranţă transculturală din sfera abstractului în viaţa noastră de zi cu zi e ca sarea în bucate, fără ea, viaţa nu are niciun gust.
Structura actuală a postmodernismului e anomia
Sebastian-vlad Popa
(eseist, profesor Litere, Universitatea din București)
1. Propun să stăm liniștiți; scriitorilor, artiștilor, atâția câți or mai fi fiind, și nouă, tuturor, ne-ar sta bine să nu cotizăm zilnic la ofertele de apartenență. Postmodernismul e frumos atunci când ne aducem aminte de el din când în când, în câte o sfântă zi de miercuri sau într-o altă miercure, la trei-patru săptămâni o dată, la semestru. Abia atunci e prețios postmodernismul. Întrebat în fiecare zi câte ceva, postmodernismul e o imensă plictiseală, așa cum în jazz, improvizația, fiind „liberă”, nu e altceva decât o înghesuială de stereotipuri. Asta înseamnă că ajungi să dibui foarte rar subtilitatea, erudiția, virtuozitatea pe care le atribuim postmodernismului în texte literare. Sau în muzică, sau în artele video, sau în teatru. În rest, cred că ne întâlnim de cele mai multe ori, covârșitor de des, cu lucrări de literatură sau de artă care nu sunt nimic, nici postmoderne, nici viclene, nici măcar anacronice (sunt cronice, cronice, cronice!) și ar fi minunat tocmai să nu fie nimic; dar ele nu sunt nimic nu pentru că ar atinge pragul glorios de a nu fi nimic, ci pentru că vor să fie ceva ce postmodernismul pare că le dă voie să fie: un simulacru „liber”. Și pentru că e liber, simulacrul se întrebuințează mereu de aceleași materiale: de amintiri din copilărie și de mânie politică (sau pornografie). La care se adaugă cuvenita declarație de lepădare de prodigiu. E motivul cel mai explicit pentru care tot ceea ce numim postmodern trebuie curatoriat: numai așa poate fi apărată decizia călduroasă a artistului de a nu fi pretins că e un geniu. În realitate, postmodernismul n-ar avea de ce să ceară asemenea sacrificii și contorsiuni. Postmodernismul genuin și amabil cuprinde lumea în superficie deci vede lumea translucid, ordonat – în orice „context” istoric: și în contextul dactilobalcanic din Levantul, și în contextul globalist din Occisio Gregorii…
2. Dacă la școală aflăm că rădăcinile postmodernismului sunt avangardele, atunci e foarte clar că postmodernismul e un concept epuizat din clipa în care a fost rostit, pentru că regula avangardelor este epuizarea obiectului în unicitatea actului lui prezent, ca stație terminus a instituției artistice. Înseamnă că postmodernismul se revendică de la un postulat al închiderii (oricărei istorii și oricărui prestigiu), perpetuându-l. E un non-sens sau, mai grav, e lipsă de demnitate. De câte ori mai poți să închizi istoria după ce ai mai închis-o și ieri, ea fiind închisă deja de acum 110 ani? Dar prin devoțiune și solidaritate se poate și așa. Mâine curatorii vor uita din nou că avem o lungă tradiție a închiderilor definitive și vor fi emoționați că a sosit în fine momentul unei închideri definitive din partea unor artiști pe care îi scârbește aroganța oricărei complexități, fiind astfel nevoiți să practice subversiv ramolismentul. Îi pui și tu ochelari Monalisei? Sau poate ai o idee mai bună și îi pui mustăți? Sigur că e epuizat postmodernismul, e post, e după-ceva. De ce să nu fi trăt și noi o istorie fără prefix? Cine a rostit primul cuvântul „postmodernism” n-a fost rău intenționat, nici laș, i-aș zice delăsător. De-lă-să-tor. Un quitter. Nu așa se dă un nume. Avusese, totuși, de trecut peste o dificultate mistică și-l ierți – cum să dai lumii următorul nume după ce ai numit-o modernă?
3. Structura actuală a postmodernismului e anomia, dar foarte bine că e așa, pentru că după anomie urmează obligatoriu altceva, nomia.
4. Din anomie se va ieși încă în timpul vieților noastre, foarte curând, și sunt foarte fericit.
Postmodernismul e istorie
Costi Rogozanu
(critic literar, eseist, profesor în învățămîntul gimnazial și liceal, Județul Vrancea)
Postmodernismul e istorie. Nu ne mai ajută cu nimic un astfel de concept în cartografierea literaturii noi. Și postmodernii scriu altfel. Sau, când rămân evident în paradigma tinereților lor (vezi Cărtărescu), tot trebuie un alt soi de aparat de măsurare. Dacă a rămas ceva reperabil, ar fi poate mai mult o varietate tehnică posibil recognoscibilă ca ,,postmodernism românesc”, un gust evident pentru experiment, pentru sondarea textului în mod lucid etc. Însă astăzi literatura e deja ea însăși tratată ca piesă de muzeu sau ca o formă de consum cultural „de nișă”. Ca să înțelegem mai bine situația, ne-ar ajuta mai mult schimbarea completă a narațiunii ultimilor 50-60 de ani de literatură. Postmodernismul românesc a fost o stranie fantasmă a consumerismului într-o societate care nu mai avea consum. După anii ’70 încă relativ prosperi, deja crizele petrolului accelerează o tendință vizibilă încă de la tezele din iulie ’71: literatura nu mai e regina vehiculelor propagandei. Literatura intră în austeritate, televiziunea, filmul, muzica beneficiază de grosul investițiilor. Postmodernismul românesc timpuriu se hrănește din consum ,,la negru”, din popcultură occidentală venită pe sub mână. Însă ce-l face și acum greu de definit este că adaptarea românească postmodernă – rețetă ivită din hiperconsumerismul capitalist occidental – s-a petrecut în hipo-consumul ceaușist al anilor ’80. Tot un val de austeritate definește și deceniul zece, cu o inflație a imaginației ,,de consum” dublată de lipsuri sociale traumatizante. Literatura și filmul nu mai au loc în infrastructura de masă, sunt refugiate, ostracizate, își caută loc zadarnic. Anul 2010, ultima mare criză economică, înseamnă o schimbare de paradigmă masivă, orientarea către social sau către identitar (sau amândouă). Minimalismul ostentativ al anilor 2000 lasă locul unor noi forme (destul de tradiționale formal, un neo-realism care redescoperă puterea temei, care nu mai e obsedată să deconstruiască mesajul) de fotografiere a realității. În momentul în care autorul își recapătă o credință originară în mesaj, uneori în tonuri activiste, în poezie, alteori, pur și simplu credința în literatură ca vehicul ideologic, ei bine, atunci postmodernismul poate fi considerat mort și îngropat. Postmodernismul nostru s-a născut în austeritate, a visat la un consumerism obez, însă, când marele consum popular a și venit, după criza din 2010-2012, nevoia de repliere în forme de realism capitalist a devenit stringentă. Postmodernismul literar s-a apropiat riscant prin unii dintre fruntașii săi de ideologiile economice neoliberale, și-a pierdut din credibilitate în primul rând în fața unei cohorte de scriitoare și scriitori pentru care precariatul a devenit forma esențială de existență inclusiv artistică.
Un concept înglobant și înglobat totodată
Maria Șleahtițchi
(scriitoare, profesoară Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți, directoare generală a Muzeului Național al Literaturii Române, Chișinău)
1. Mi se pare că în ultimele două decenii ale secolului XX postmodernismul a reprezentat o formă avant la lettre a globalizării. Odată cu Perestroika lui Mihail Gorbaciov, curentul s-a răspândit rapid în țările postcomuniste, fiind asumat în cunoștință de cauză, dar și cu mari aproximări, adaptat și răsadaptat la condițiile unor sisteme societale străine paradigmei occidentale. Altfel, între postmodernismul vestic și cel estic (chiar dacă cel estic și-a anunțat prezența încă prin 1968) au existat afinități, dar și nepotriviri. M-am referit la aceste momente în ediție a doua a cărții Romanul generației ’80. (Geo)poetică (2024). După încă un sfert de veac de la încheierea mileniului doi, postmodernismul fie că a trebuit să se recunoască învins, expirat, sau demodat, fie să se adapteze, să se primenească și să coexiste cu post-umanismul, post-adevărul, devenind post-postmodernism sau metamodernism. Revoluția digitală nu cred să-l fi afectat în măsura în care să-l scoată din scena vieții; din contră, l-a făcut mai dinamic, iar hyperlink-urile, intertextualizările cu care jongla sau le incorpora cu atenție și dozat în structura operei au devenit trucuri obișnuite la îndemâna oricui. Prin urmare, ceea ce, într-un fel anume, postmodernismul anunța ca inovație estetică într-o grilă paradigmatică la fel de nouă, peste jumătate de secol a devenit un bun comun al actului de comunicare. Oare mergem pe calea cea dreaptă? Ce emoticon ar trebui să pun aici? Unul ironic?
2. Postmodernismul continuă să fie „un concept relevant pentru înțelegerea literaturii (și/ sau a produselor culturale) contemporane”, dar nu este singurul. Cât privește epuizarea conceptului, parcă ar fi trebuit să fie așa, epuizat, dar iată că nu se prea întâmplă. Ceea ce nu înseamnă că semnificația conceptului de postmodernism de la mijlocul secolului XX a rămas până azi aceeași, pură și neafectată de mișcările societății umane în general. Conceptul a evoluat și semantic și aplicativ... Am putea spune că acest concept este înglobant (mereu și-a propus să metabolizeze tot ce înseamnă literatură, având un sistem digestiv puternic) și înglobat totodată: iată că s-au inventat sisteme și tehnologii (de inteligență artificială, bunăoară) care îl concurează și-l pot aglutina fără efort.
3. Deocamdată nu s-au conturat „paradigme teoretice emergente”. Așa este, dar anumite semne sau intenții de schimbare există deja. Acestea vin atât din planul „vectorilor de informație”, cum bine spuneți, dar și din câmpul social. Mișcările mai radicale – de dreapta, dar și de stânga –, mișcările antiglobalizare, mișcarea conservatoare MAGA, mișcări protocroniste și naționaliste nu-și declară miza pe postmodernism. Mai degrabă sunt anti-postmoderniste. Este evidentă acumularea unor energii (numeroase și deci puternice) care ar putea să producă schimbări radicale, care ar putea impune alte grile, chiar alte paradigme teoretice, și nu neapărat emergente, atât în plan social, cât și în plan literar, cultural.
Năpădiți de „-isme” și prefixe
Ioana Tătărușanu
(doctorandă Litere, Universitatea din București)
Dacă (ne) admitem condiția năpădită de „-isme” și prefixe, să recunoaștem și că redeschiderea discuției despre postmodernism se împiedică încă de o mai veche și fragilă distincție, în câmpul literar autohton, dintre specificul stilistic și de sensibilitate a literaturii epistemei postmoderne (Foucault) într-o cultură semi-periferică, respectiv rezoanele sale social-economice care au suferit transformări, îndrăznesc să spun, ceva mai pregnante decât mutațiile, categorisibile ori ba, ale esteticilor practicate în România din anii ’80 și până azi. Mircea Martin numea fenomenul „postmodernism fără postmodernitate” și lui i-au urmat câteva importuri teoretice prin traducere pe care încă avem a le metaboliza dacă mă gândesc doar la Fredric Jameson și Mark Fisher. Totul pe lângă diminuarea rolului instituțional și de comunitate artistică al cenaclului (scădere petrecută, e drept că lent, în ultimii aproximativ 10-15 ani), dispariția „literaturii de navetă” (vezi celebrul Budila-Express al lui Alexandru Mușina), valorizarea tot mai plăpândă a prozei optzeciștilor, cu al său limbaj auto-referențial și, de aceea, autofag, pastișant și eclectic, în favoarea poeziei generației care, după caz, vădește azi diferențe cel puțin la fel de grăitoare precum asemănările, ridicând, mai presus de (adesea) devizardele concepte unificatoare, prietenia și solidaritatea celor din epicentrul geografic și instituțional al Cenaclului de Luni. (Căci, altfel, între poezia Marianei Marin și cea practicată de Bogdan Ghiu se cască, totuși, măcar o rigolă.) Luând aceste asperități în calcul, sunt sceptică în a îmbrățișa ficțiunea conceptuală a metamodernismului mai ales fiindcă nu văd deloc ca nouă/ originală premisa sa principală, anume tendința literaturii (de la noi și de aiurea) de a revitaliza structuri ale sensibilității moderniste intercalându-le cu cele postmoderniste. Oscilarea aceasta ar avea de operat cu două „moduri” literare de o ambiție a purității în departajare care nu poate corespunde producției literare reale de aici, de la firul ierbii.
Internetul a omorât vedetele TV
Andrei Terian
(critic literar, profesor Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu)
Cred că postmodernismul a devenit un concept complet anacronic în raport cu tendințele lumii de azi, atât la nivel global/ internațional, cât și național/ local. Fie că vorbim despre literatură, fie că avem în vedere alte produse și medii culturale, postmodernismul și-a cam trăit traiul până în jurul anului 2000. Putem lega expansiunea și dominația lui de lumea bipolară ce a urmat celui de-al Doilea Război Mondial, de ideea de societate postindustrială bazată pe servicii (materializată prin apogeul televiziunii), de consumismul fără limite, de avântul democrației liberale și de globalizarea înțeleasă ca răspândire a culturii populare americane pe întreaga suprafață a globului.
În schimb, odată cu intrarea în secolul nostru, Internet killed the TV star – ca să parafrazez inabil titlul piesei celor de la Buggles prin care s-a inaugurat în 1981 postul de televiziune MTV (el însuși un indicator veridic al ascensiunii și decăderii postmodernismului, din moment ce urmează să-și tragă obloanele la finele acestui an). Dar nu numai Internetul, ci și reacțiile adverse la adresa globalizării (traduse fie prin protecționism, fie prin acceleraționism isteric), alternativele la democrația liberală livrate ca „iliberalism” sau autoritarism sadea ori critica consumismului printr-un discurs eco sau post-antropocentric sunt convergente în a denunța ca falimentar modelul postmodern atât în cultură, cât și în politică, societate, mentalități ș.a.m.d. În cazul în care toate acestea trebuiau să poarte un nume, aș spune că faimoasei ironii postmoderne i se opune acum (hai să zicem, în metamodernism – deși termenul nu mi se pare neapărat cel mai fericit) o postironie care a repus pe tapet temele responsabilității, violenței și cruzimii, dar mai ales coliziunea gândirii și a valorilor forte într-o lume în care coexistența și relativismul regresează mereu în fața exclusivismului și asertivității.
Aceasta este lumea în care am trăit în primul sfert al acestui secol. A (mai) fost ea una postmodernă? Categoric, nu, indiferent dacă o numim „metamodernă” sau altfel. Însă mie alte două întrebări mi se par mai interesante: în primul rând, a mai rămas în vigoare această lume („metamodernă sau altfel”) după evenimente recente precum pandemia COVID-19, Războiul din Ucraina și proliferarea AI? Și, mai ales: indiferent de răspunsul la întrebarea precedentă, mai putem descrie oare unitatea de paradigmă a epocii noastre (fie că înțelegem prin „epoca noastră” perioada post-2000 sau perioada post-2020/2025) prin anumite „-isme” (indiferent dacă e vorba aici de metamodernism sau de altele)? Ce-i drept, nu am cum să dezvolt aici răspunsuri detaliate la aceste întrebări – înainte de toate, pentru că mie însumi nu-mi sunt foarte clare. Însă eu zic că merită să discutăm de acum încolo și despre asta.
Adevărata ruptură de paradigma postmodernistă
Lucia Țurcanu
(critic literar, cercetătoare la Memorialul Ipotești, redactoriță-șefă Sud-Est cultural)
Voi încerca să dau un răspuns (care să atingă, tangențial, toate întrebările) referindu-mă la poezia din Basarabia. La Chișinău, postmodernismul (discret, abia sesizabil) a ajuns oarecum mediat de optzeciștii de la București. Poeții basarabeni care au debutat și s-au afirmat în penultimul deceniu al secolului al XX-lea – Nicolae Popa (1983), Emilian Galaicu-Păun (1986), Eugen Cioclea (1988), Grigore Chiper (1990), Vasile Gârneț (1990) ș.a. – incluși de Eugen Lungu, în 1995, în celebra antologie Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene, s-au „contagiat” de „febra postmodernistă” (cum zice antologatorul) sub evidenta influență a autorilor Aer-ului cu diamante și a altor optzeciști. Pentru ei, adoptarea câtorva dintre aspectele particulare ale postmodernismului a însemnat, pe de-o parte, șansa emancipării – a democratizării limbajului și a rupturii de mentalitatea ruralistă, de pășunismul care domina literatura din Basarabia – și, pe de altă parte, implicarea într-o bătălie (sfadă, ar fi mai potrivit) canonică fără precedent în acest spațiu (cuvântul „postmodernist”, adesea în varianta infectă „p(r)ostmodernist”, era utilizat drept înjurătură lansată de „canonici” la adresa mai tinerilor). De fapt, fragmentarismul, ironia și ludicul intertextualist deveniseră pentru adepții basarabeni ai postmoderismului modalități de reciclare a trecutului.
În ultimii ani ai secolului al XX-lea, odată cu apariția primelor cărți ale celor care își vor zice sau cărora li se va zice fracturiști (Dumitru Crudu, Iulian Fruntașu), pare să se producă fisura în construcția aparent monolită a paradigmei postmoderniste. Are loc un soi de ignorare a trecutului și o creștere a interesului pentru realul imediat, se face simțită și o reemergență a subiectului uman. Optzeciștii înșiși (care se identificau, la început, cu postmoderniștii) încep să practice un lirism al notației realist-minimaliste, care glisează pe alocuri către meditația sau evocarea cu tentă existențialistă, acționând astfel mai curând în direcția unui nou romantism, decât a postmodernismului. Mai târziu, începând cu Ion Buzu (3 ml de Konfidor, 2013) și Victor Țvetov (În lipsa unor lucruri importante, 2015), cred, se produce adevărata ruptură de paradigma postmodernistă, iar indiciul acesteia ține tot de relația cu trecutul – autorii ultimului deceniu nu-și mai propun să-l recicleze parodic, ci să-i reutilizeze unele elemente pentru redefinirea prezentului (elocvent poate fi ruralismul din cele două volume).
Unii zic că sunt semne ale metamodernismului, ca reacție la postmodernism, care „nu mai e capabil să descrie cele mai importante caracteristici ale producțiilor culturale contemporane” (a se vedea recenzia lui Alex Ciorogar la volumul Metamodernism: Historicity, Affect, and Depth After Postmodernism).
O revenire la real
Mihaela Ursa
(critic literar, profesoară Litere, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj)
În 1999, când îmi publicam cartea despre optzecism, eram convinsă că postmodernismul nu se exprimase încă pe deplin în cultura noastră, care ne oferea – prin optzeciști – abia niște promisiuni, niște răsaduri de postmodernism. Astăzi aș spune că am avut mai degrabă un postmodernism de seră și că, dintre toți cei care s-au exprimat atunci pe temă, Mircea Martin a formulat cel mai bine particularitatea unui „postmodernism fără postmodernitate”. Cred în continuare că postmodernismul nu poate fi despărțit de faza târzie a capitalismului, cum teoretiza Fredric Jameson, chiar dacă a avut, în culturile Europei de Est și în alte periferii, expresii care păreau autonome în raport cu dezvoltările politico-economice ale anilor ’90.
Utilitatea de astăzi a gândirii postmoderne mi se pare în principal istorică și istoricizată, legată de deschiderea discuțiilor despre schimbul de tehnologii analoage cu cele digitale, despre destructurarea sistemelor de putere și a autorităților de sens (în cuvintele lui Lyotard, a metanarațiunilor legitimatoare). Spre lauda lui, postmodernismul nu s-a luat prea tare în serios de la bun început, întemeindu-se pe ezitarea unei gândiri nu atât „slabe”, cât duble, auto-reflexive, pe care a așezat-o în prim-plan.
Nu cred că este un concept epuizat, pentru că un concept nu se epuizează câtă vreme mai poate să descrie și să explice, dar cred că practicile artistice postmoderne s-au cam tarat, au îmbătrânit și s-au clasicizat: deresponsabilizarea auctorială prin parodie, ironie, citat, fragmentarismul și gratuitatea manierismelor, planarea la suprafața psihologiilor, jocurile semiotice, autorul-funcție și-au pierdut din prospețime și nu cred că mai răspund sensibilității creatoare sau receptoare de astăzi.
Într-un volum de studii din 2021, publicat la Routledge și intitulat After Postmodernism. The New American Fiction, editorii Christopher K. Coffman și Theophilus Savvas afirmă cam același lucru, susținând că, de prin 2000 încoace, ficțiunea (nu doar americană) s-a desprins de tendințele postmodernismului. Nici lor și nici celor care semnează în volum nu le este însă clar în ce direcție s-a produs această desprindere (mai ales pentru că, firește, literatura nu are spirit de turmă), dar, pe baza ficțiunii americane din ultimul sfert de secol, autorii identifică patru mari tendințe vizibil non-postmoderne: o recuperare a realului, o regândire a angajării istorice, o preocupare pentru materialitate și imanență și o concentrare asupra planetarității înțelese ca antiglobalizantă. Aș adăuga la acestea o revenire în forță a autorului drept conștiință etică (mai ales în ordinea regândirii auctorialității sub impactul producțiilor AI) și a unei responsabilități comunitare antisistemice. Nu știu care va fi termenul sub care aceste tendințe se vor stabiliza, dar văd un bun candidat în metamodernism, care prezintă avantajul de a semnala, ca și postmodernismul, că modernitatea are încă destule prelungiri relevante în prezent.