5 întrebări pentru Marco Manolescu

Marco Manolescu este student la Regie Film, anul II. Până acum a realizat mai multe scurtmetraje, printre care Vase! (și ce se întâmplă cu noi când le spălăm) și Film cu fantome. Îi plac stăncuțele.

‍

Revista U: Ce regizori fac parte din canonul tău personal?

Marco: În ultima vreme mi-e cam greu să vorbesc despre ce îmi place sau ce mi se pare important. Poate pentru că mi-e mai frică decât de obicei să nu spun o prostie așa mare încât mai mult să îndepărtez oamenii de la lucrul respectiv. Și poate pentru că uneori lucrurile au nevoie să fie pur și simplu văzute, să fie asimilate și păstrate până când nu mai ai așa mare nevoie de ele și ești gata să le dai afară fie prin vorbe laudative tip „da, wow, e grozav, superb etc.”, fie prin nu știu ce aspect teoretic te interesează pe tine. Mai degrabă doar aș numi acum un canon personal, fără argumente, fără comentarii. Să zicem: Altman, Kiarostami, Jarmusch, Kobayashi, Guy Maddin, Aki Kaurismaki, Teshigahara, Kusturica, Mike Leigh, Cocteau, Wilder și mulți alții. Un loc important clar ocupă și James Whale.

‍

U: Care este șoferul tău preferat dintr-un film?

M: Toții șoferii din Night on Earth al lui Jarmusch. Și poate și taximetristul din Orphee-ul lui Cocteau. Ăștia îmi vin acum în minte, mai târziu o să mă enervez că nu am spus de mai mulți. A! Domnul Badii (Close Up)... și poate Furiosa (Mad Max)... și Paterson (Paterson)!

‍

U: Ce film ai pune pe o cană? Și cum ai pune un film pe o cană?

M: Cred că e mai ușor să pui filme pe tricouri sau pe sacoșe. E un mod nonverbal de a comunica public „Hei, mă identific cu această operă, țin destul de mult la ea încât să o fac parte din look-ul meu, din identitatea mea”. La căni e mai complicat. Nu prea-ți vede lumea cănile, sunt obiecte mai degrabă intime. E foarte ușor să trântești un PNG (în cazul filmelor un afiș sau doar titlul dacă e recognoscibil), s-o arunci într-un Cărturești și să aștepți ca cineva neinspirat să o cumpere pentru un secret Santa. Eu am primit două căni cu filme de la sor-mea. Una este cu Twin Peaks-themed: sub sigla poliției din oraș, stă scris „Sheriff Department of Twin Peaks”. Cafeaua este un motiv recurent al serialului, iar cana se simte ca un element de recuzită, ar sta pe biroul șerifului Truman. Nu-ți amintește doar că serialul există și că îl apreciezi, devine un obiectiv care, deși superficial, este, cumva, ușor imersiv.

Cealaltă cană este cu un R2-D2 desenat manual, parcă în grabă, sub care stă scris, parcă tot de mână „R2TEA2”. Pe lângă faptul că este un joc de cuvinte ieftin, pe care probabil ți l-ar spune tac-tu dacă ar avea mai mule referințe din cultura pop, și caracterul handmade (deși a fost cumpărată din Primark) îi dă ceva personal. Nu e doar o referință la una din cele mai profitabile francize ale tuturor timpurilor, se simte ca fiind ceva mic și drăguț, ceva ce ți-ar desena frățiorul tău de ziua ta (mai ales că și lui îi plac roboțeii).

U: De ce nu vedem mai multe pisici în filme, unde sunt pisicile?

M: Cred că doar trebuie să știi unde să te uiți! Deși clar nu sunt la fel de populare precum câinii. Criterion a avut la un moment dat o colecție de filme cu și despre pisici. De la filme horror japoneze ( Hausu, Kuroneko) la filme SF (The Incredible Shrinking Man) și ale noului Hollywood (The Long Goodbye) sunt destule filme în care pisicile au roluri super meomorabile. Mai recente ar fi Inside Llwewyn Davis și filmul ăla în care Kevin Spacey devine pisică. Deși, mna...

‍

U: Ce filme ai vrea să faci în viitor și ce ne poți spune despre scurtmetrajele pe care le-ai realizat până acum?

M: Nu sunt foarte sigur. Încercările mele de scurtmetraje de până acum au fost destul de diferite. Am făcut un documentar despre spălat vase, un film cu niște fantome. Nu știu cât de mult îmi plac. Modul în care te raportezi la propriile idei se schimbă. Sincer, nu știu. Dar presupun că o să vă anunț când voi afla.